În vara anului 2016 cinci indivizi – „La Manada” – au violat o tânără în timpul sărbătorilor din Pamplona (San Fermin). Milioane de persoane au ieșit în stradă pentru a cere dreptate și pentru a manifesta împotriva abuzurilor sexuale și a sentințelor mult prea blânde din codul penal spaniol. Cu câteva săptămâni în urmă, violatorii au fost puși în libertate, li s-au retras pașapoartele, trebuie să se prezinte de trei ori pe săptămână la Judecătorie pentru a semna prezența și vor aștepta sentința definitivă acasă.
În stradă s-au aflat iarăși sute de mii de persoane care au protestat, considerând punerea în libertate ceva anormal (nu discut detaliile respective). Anul acesta, San Fermin va fi o sărbătoare diferită, o „fiesta” care va sta sub semnul manifestațiilor de stradă.
De aici, din Spania, sunt solidar cu milioanele de români care protestează în piețe, sub un soare ucigător, împotriva unor guvernanți care calcă în aceste zile în picioare tot ce înseamnă sistem juridic.
2 iulie
„Colectiv”, morții din inundații, copiii morți din cauza rujeolei, morții de foame, bătrânii morți, neștiuți de nimeni, neluați în calcul, cu pensii mizerabile, morții din spitale care se duc cu zile, morții din neglijență…
Acum, Călin… Mort și el.
Pentru că avem o gloată ordinară de politicieni indiferenți, pentru că suntem noi înșine indiferenți, o nație indiferentă, o țară indiferentă. Indiferență care ne va costa mult, enorm, factura pe care o vom plăti va avea dimensiuni gigantice. Și va trebui plătită. Pentru că prostia are întotdeauna urmări tragice. Plătită. Indiferent cum, indiferent când.
3 iulie
Minoritățile nu sunt lașe, nu trădează, nu sunt „curve”, așa cum foarte ușor punem etichetele. Poate ne intră bine în cap. „Curvele” pot fi localizate în altă parte.
Ungurii, lipovenii, armenii, rutenii, slovacii, cehii, tătarii, italienii, turcii și sârbii reprezentați în parlament fac singurul lucru pe care-l poate face un minoritar: SE INTEGREAZĂ. Sigur că da, într-un ocean de lași, de trădători și infractori. Dacă trebuie să te integrezi în mafie ca să supraviețuiești, o faci.
Dacă nu există mafie, dacă nu există o majoritate penală, putredă, infracțională, atunci putem bănui că există corectitudine. Iar „curvele” minoritare nu ar mai avea unde să se integreze.
Prindeți ideea? Repet? Sau e suficient ca să știm despre ce e vorba?
Majoritatea parlamentară, cea existentă în momentul de față, nu cumva ne reprezintă?
Pică greuț la stomăcel? Știu. Îmi pare rău.
V-ați supi umpic? Nu e frumi ce-am scris?
4 iulie
Visul tuturor penalilor. Să „umble” la pedepse. Să-și aranjeze legile în favoarea lor și să fure nestingheriți. Să nu li se întâmple absolut nimic. O adunătură de potențiali infractori, recidiviști și ghiolbani pentru care abecedarul este un OZN.
Gloata asta penală va scoate România din Uniunea Europeană. Nu-i stingherește nimeni, nu-i încurcă nimeni, nimeni nu le reproșează nimic. Își bat joc, pur și simplu, de toți cei care au murit pentru o Românie liberă, democratică, europeană.
4 iulie
Cu Rafa mai beau câte o bere la terasă, la Rony. Rony e chinez, venit cu câțiva ani în urmă. Era slăbuț, timid, nu știa o boabă spaniolă. Acum a făcut burtică, îi merge bine. Are și un bebe. Sora lui Rony are și ea un bebe. Rafa pupă bebe când vine la terasă. Pe amândoi. Rafa e andaluz. Rony îi spune „primo”, adică „verișor”: „Que tal, primo? Como vas hoy, todo bien?” Când ne întâlnim încep să curgă berile, poveștile și înțepăturile: „Dacă venim aici doar cu bucătarii, vă cotropim în doar două luni.” zice migdalatul. Și râdem.
– La voi ce mai e, cum mai e în România? mă iscodește andaluzul.
– Nimic nou, coane. Dacă la voi a căzut guvernul din cauza corupților, la noi corupții fac legi ca să nu mai fie cercetați, să scape de pușcărie, schimbă codul penal după cum dorește mușchiul lor, șeful celui mai mare partid politic fură bani de la copii și nu i se întâmplă nimic… De-astea, nu mă mai amărî și tu. Mai avem un pic și ieșim ca proștii din UE, pe barba noastră.
– Și oamenii ce fac, bre? Zac? Stau pe curul lor în casă, nu zic nimic?
– Rony, mai pune două halbe!
6 iulie
Printre ironii, dezamăgiri, reproșuri și furii venite din toate taberele, un singur lucru este cert: trecem prin aceeași dinamică pe care o cunoaștem de zeci de ani de zile – cataclismul verbal, gâlceava (acum) digitală și răzbelul în paharul cu apă. Nu merge pe simpatii, dragilor, nu mai merge de multă vreme să fii fan, taliban, să fii simpatizant feroce, adept furibund sau partizan orbit de zâmbete. Pur și simplu nu mai merge, politica nu cunoaște verbul „a surâde”. E o artă a compromisului (vă place șablonul acesta prostesc?) pe care o practică, din păcate, la noi în țară, doar infractorii, penalii, famigliile și șantajabilii. Excepțiile nu intră acum în discuție din lipsă de timp.
Ce nu s-a înțeles până acum? Ce nu ne-a intrat în cap din 1989 încoace? Comuniștii nu pleacă de la putere doar pentru că adversarii politici respectă legea și nu sunt conflictuali, comuniștilor nu le e frică de ficuși, nu sunt impresionați de plimbările cu bicicleta și de vacanțele exotice ale opoziției. Comuniștii cunosc toate acestea mai bine decât mulți dintre noi. Nu am înțeles că PREZENȚA LA VOT este fundamentală și că Pct. 8 de la Timișoara trebuia aplicat a doua zi după moartea Ceaușeștilor. Nu e târziu nici astăzi, deși generațiile tinere de bolșevici s-au înfipt cu putere în scaune. Iohannnis a fost și este moale, este mult prea mult în căutarea confortului personal decât în găsirea unor soluții eficace pentru a pune România pe un drum definitiv către Occident. Și spun asta din postura votantului, nu a simpatizantului care îi caută mereu scuze actualului președinte.
Bolșevicii lui Iliescu, cei care au intoxicat toate partidele apărute după 1989, nu pot fi scoși din politică doar privind cu îngrijorare realitatea românească. La un comportament agresiv nu poți răspunde doar cu non-combat. Riști să-ți zboare toți molarii din gură pentru că melteanul nu cunoaște alt limbaj. Trebuie căutată o ripostă pe măsură. Legală, democratică, dar non-combatul e moartea. Când pesedeul și ciracii sună din goarnă și adună mii de autobuze, nu poți sta cu mâinile în sân, nu poți mânca popcorn și, în special, nu te dai pe biclă alături de Mîndruță. Nu poți face asta dacă ești președintele unei țări care este pe cale să se ia de mână cu Turcia lui Erdogan, cu Belarusul, și să-i pupe condurul lui Putin în curând.
Personal, sunt extrem de liniștit. Mereu mi-am scos colții. Împotriva tuturor, împotriva fiecărui guvern care s-a instalat, de la Năstase la Cioloș, de la Radu Vasile la Veorica. Nu am nimic să-mi reproșez. Am ripostat, mi-am scos uneori ficatul pe masă și l-am lovit cu parul. Este adevărat, nu am porniri de erou și nu-mi voi da foc în Plaza de Toros din Tarragona pentru că o șleahtă de criminali au pus mâna pe România și nu o mai lasă din mână. Dar gesturile fundamentale pentru un cetățean le-am practicat și le voi practica în continuare: riposta, critica multilaterală și VOTUL.
9 iulie
Încep cărțile pe plajă. Și le termin în pat, noaptea târziu, când se mai aud doar camioanele întârziate pe autostradă. Sau invers. Citesc ultimele pagini cu picioarele în apă, așteptând ca Mediterana să mă ajute într-un fel sau altul să înțeleg, să pătrund, să diger așa cum ar trebui mesajul foilor de hârtie strânse între coperte.
Inima unui cardiolog s-a deschis și a construit o carte în care sunt adunate realități, cazuri despre pacienți care au pășit în salon cu un picior în cealaltă lume și au plecat din nou acasă, stabili, fericiți, hotărâți să-și privească viețile altfel, povești despre cascadori ai aerului, despre nunți imposibile cu o bătrână căreia nu i se putea refuza nimic, povești despre moarte, despre albastrul cerului care te poate hipnotiza în câteva secunde, despre iubita legată la ochi pe care o duci pe malul lacului, povești cu șosete pierdute și un Adagio ascultat cu teamă și emoție în Sagrada Familia.
„În spital predomină viața, nu moartea. Morți sunt câteva, restul sunt oameni care ies pe picioarele lor, cu boli vindecate sau atenuate, întorcându-se într-o curte liniștită plină de flori, la munte.” scrie Vasi Rădulescu în „Dragă inimă”.
Aș vrea să te contrazic, doctore. Să-ți arunc cu pumnalele statisticilor în piept și să te aduc în realitate, în răceala catastifelor care ne-ngroapă de vii. Dar nu pot, nu-mi dă voie frumusețea acestor gânduri pe care le-ai așezat aici, în carte. Te iert de data asta, să știi. Pentru că ești și altceva, nu doar un specialist care lipește stetoscopul de inimi și-ncearcă să le redea bătăile naturale. Te iert și pentru că ai reușit să oferi pacienților și celor care nu vor să te întâlnească într-un spital, o frumoasă culegere de sentimente.
Și știi pentru ce te mai iert, doctore? Pentru că ai scris asta:
„Timpul a zburat pe deasupra lanului de porumb, gâdilând părinții pufuleților.”
O carte ca un EKG precis, dar discret în același timp. Un diagnostic care doare, dar îți lasă și timp, și speranță, și un petic de cer la dispoziție pentru a reflecta, dacă se mai poate, asupra celor greșite și neîntâmplate încă.
12 iulie
Azi e o duminică din aceea specială în care până și ciupercile-și încetează creșterea, muștele bâzâie-n surdină, se strâng șoselele în magazii și toată lumea înțepenește din cauză de minge și orgolii fotbalistice. S-au încins spiritele pe net: „cine, mă? francejii ăia care au decât ne@ri în echipă? unde e, mă, mândria cocoșului galic? nu merită să câștige nimic, să le bage croații patru goluri! croații, mă? criminalii ăia care i-au ucis pe frații noștri sârbi? dă-i naibii, mă! să le bage francejii până-i ascultă cu urechea”.
Maiestuos, superb, încrâncenare mioritică pe românașii noștri care uită că fotbalul trece repede, e doar un spectacol sportiv și cam atât. Campionatul se termină. Franța rămâne Franța. Nu o va mișca nimeni de pe poziția actuală. Croația are drumul ei, e o țară mică în care oamenii au învățat să trăiască din muncă și o fac mult mai bine decât noi.
Iar noi… Pffff… Rămânem cu penalii, cu ciurdele de analfabeți care guvernează, cu veoricile, tanțele și țoapele Maicii Domnului, cu jagardelele astea mizerabile care schimbă legile după bunul plac, cu găbiță și interesul național, cu rudotel, în vecii vecilor amin. Dar ne freacă grijă și ne strălucește spumița-n colțul gurii că croații. Că francejii. Neam de viteji ce suntem, eroi pe care istoria i-a călcat mereu în picioare, vai, victime eterne, oprimați veșnici, prizonierii marilor puteri, sclavii lu’ Soros și pușii în „genunche” ai perfizilor bubuli. D-aia nu ne mai ajunge petul și nu ne mai încape dozatoru-n frigider. Pentru că ni se blochează maxilarele în luptele altora, dar pentru ale noastre ne doare-n sfântul coor.
15 iulie
Geamul de la baie se deschide într-un spațiu interior – „patio” pentru cei mai iberici dintre noi. Când te speli pe dinți auzi frecușul pe mahmudele al vecinilor, apa trasă care curge vijelioasă prin țevăraie, foșnetul hârtiei igienice ruptă lent de o mână somnoroasă și multe alte sunete fără perdea. Suntem o comunitate, e foarte cald. Se topește asfaltul, iar geamurile sunt larg deschise. Cam de vreo săptămână încoace, zilnic, aud o mașină de tuns/bărbierit. Bâzâie monoton, cu un semiton chiar sexy printre dinții de fier, și se oprește cam după douăzeci de minute. Nu știu dacă ne-am pricopsit cu vreun metrosexual pe scară pe timpul verii sau dacă s-a aciuiat vreo vecină căreia îi place extrem de tare să-și atingă pielea cu luciul răcoros al mașinăriei blestemate. Prefer a doua variantă, clar.
18 iulie
Am avut senzația, parcurgând unele pagini, că Anca Mizumschi urlă pur și simplu pentru a se face auzită, țipă în fața unei societăți surde, anesteziate, căreia îi lipsesc cu desăvârșire cilii care palpează realitatea, adevărul și firea lucrurilor, așa cum aceasta din urmă ar putea fi tradusă dacă am avea răbdare și stăruință. Anca a lăsat pentru un timp poezia deoparte și a construit un manifest pentru vindecare, pentru reașezarea valorilor umane la locurile lor, a scris o carte prin care aduce în fața publicului, fără niciun fel de rezervă sau pudoare, violența oamenilor, pofta lor pentru parvenire, tarele care ne țin legați prin parâma ignoranței de malul odios al fricii de noi înșine, de propriul destin pe care-l mozolim zilnic ca pe o scobitoare de unică folosință.
„Capacitatea fiecăruia dintre noi de a rezista asaltului violenței, injustiției și imposturii actuale, de a-și menține starea de asepsie mentală și emoțională și, nu în ultimul rând, de a găsi resurse individuale în a crede că se poate schimba ceva este, după mine, singurul indiciu că o normalitate viitoare mai poate exista.” – spune autoarea într-un capitol al cărții. Sunt cuvinte care alcătuiesc nucleul în jurul căruia s-ar fi putut ridica edificiul volumului, dacă Anca Mizumschi ar fi fost, prin absurd, în pană de inspirație. Doar în acest mod se poate declanșa orice fel de schimbare în mentalitatea individuală și colectivă.
„Țara mea suspendată” ne ajută să călătorim prin România comunistă, cu frig și tramvaie congelate, cu avorturi pe bandă rulantă, cu bara de bătut covoare în rol de buric ancestral al regimului totalitar, ne transportă prin egoismul și falsitatea elitelor de atunci și de acum, mergem în plină tranziție către democrație și libertate, și constatăm în final că nu suntem capabili să trecem clasa către o lume „aparent normală”. Pentru că normalitatea nu există în medicină și psihologie, așa cum bine ne avertizează autoarea cărții.
Am citit cartea dintr-o suflare. Este amară, dură. Plină de revoltă, dar necesară într-un ocean de superficialitate în care ne scăldăm cu nonșalanță. Anca Mizumschi nu dojenește, nu ceartă, nu persiflează și, cel mai important, nu-și bate joc de români și de România. Urlă doar – și repet această senzație pe care o am și acum, când scriu aceste rânduri – de neputință, de dor și din dorința ca măcar acum, poate noi, poate generațiile care vin după noi, să așeze țara aceasta suspendată pe o traiectorie proprie. O carte care merită citită din plin. Realistă, rece, nostalgică și dulce totodată, ce are toate ingredientele unui manifest al exilatului care nu se va putea rupe niciodată de pământul din care a ieșit.
21 iulie
Vă rog să-i transmiteți următoarele lucruri doamnei care a fost comparată de curând cu un pavian cu mantie:
Veorica moșului, să știi de la mine o chestie: consilierii matale te mint de-ngheață apele sau sunt ilegal de proști pentru vremurile astea. Românii nu se întorc acasă așa cum ai zis mai devreme. Ca să spui „românii” trebuie să existe un număr semnificativ, o statistică, niște date, ceva concret. Ce semnale ai ca să afirmi așa ceva, de unde vin ele, cine le transmite, în baza a ce?
Proștilor care sunteți voi proști acolo, în Palatul Victoria, românii care vor umple aeroportul Otopeni și vămile vestice în curând, nu se întorc acasă. Nu fiți tâmpiți. Ei vin doar în vacanță și se vor întoarce acolo unde munca le este respectată. O parte dintre ei vor fi pe 10 august în fața Guvernului pentru a vă spune din plămâni că sunteți niște hoți, niște lepre fără minte, niște penali care duc țărișoara asta în haos. După care se vor întoarce și veți rămâne, din păcate, cu cei care vă mai tolerează. Nu știu cum, nu știu cât, nu știu de ce și câtă putere mai au.
23 iulie
Dacă aș fi avut câte o mie de euro pentru fiecare invitație de a mă înscrie în partide, asociații, organizații, forumuri, platforme and stuff, vă asigur că nu aș mai fi dat din taste acum, ci mi-aș bălăngăni fericit picioarele într-un șezlong prin Caraibe.
A nu se uita un lucru, și o spun cu tot dragul pentru oamenii care se vor duce pe 10 august în fața Guvernului. Discreditarea acestui miting a început din clipa în care „milionul de participanți” a fost anunțat de un pesedist cățărat în fruntea unei asociații care îi reprezintă (haha!) pe românii din Diasporă.
23 iulie
Ca prin vis, îmi aduc aminte și astăzi. Trecusem în clasa a cincea. Ceaușescu ne zâmbea bolund din tablou. Era prima zi de școală. A intrat profu’ de română, care avea să ne fie și diriginte. Primele lui cuvinte au fost:
„Știu că ați învățat să scrieți și să citiți. Acum vă voi învăța să înțelegeți un text, să realizați exact ce a vrut să spună autorul. Pentru că nu vreau ca peste ani, când veți citi un status pe facebook, să vă uitați ca proștii la rândurile alea și să intrați cu creierul fierbinte în masa de analfabeți funcțional.”
25 iulie
A ieșit cumva sinistrul impertinent Petre Daea cu scuze, cu lămuriri, cu un punct de vedere? Nu, desigur. Pentru că imbecilul face parte dintr-o conjurație de impotenți intelectual care conduc și calcă pe gât nația asta la orice oră.
Încă ceva: îmi doresc, vă rog, să fiu scutit de aluzii cu privire la limbajul colocvial pe care-l folosesc. Nu sunt dator nimănui cu nimic, nu trebuie să demonstrez nimănui că sunt altceva decât ceea ce sunt: un cetățean disperat, un individ căruia îi vine greu să creadă că poporul din care face parte mai poate să suporte asemenea cretini la conducere.
26 iulie
Declarațiile inadecvate contextului, minimalizarea tragediilor umane din trecut și prezent, diletantismul în relațiile cu partenerii externi, imposibilitatea de a comunica într-o limbă de circulație internațională etc.
Toate aceste detalii construiesc imaginea unor guvernanți inepți, fără urme de empatie, dezvăluie impostura unor bolșevici camuflați în social-democrați de mucava, scot la iveală personaje obscure de mahala ajunse în fruntea mesei dintr-o glumă proastă a istoriei de care ne-am obișnuit, ciclic, să ne hlizim crezând că suntem exonerați de vină.
Avem în fața noastră marionete agramate stăpânite de orgolii incredibil de mari, figuranți de joasă speță pe scena politică, bandiți care se joacă cu legile după bunul plac, avem nemeritata șansă de a fi contemporani cu cea mai mizerabilă generație de conducători pe care a dat-o România.
26 iulie
Dacă în Europa există senzația că România are un premier tembel și că Guvernul este condus de o oligofrenă care nu mai poate fi oprită și merge din gafă-n gafă, este în special vina votanților psd-alde, dar și vina celor care au crezut că e mai bine pe canapea. Mă întreb dacă dorm bine, dacă au probleme de conștiință, d-astea mărunte… Că doar e weekend și n-am să vă rețin cu metafizică.
27 iulie
S-a ajuns mult prea departe cu #muiepsd, recunosc. Dar pe undeva cred că gestul a fost greșit înțeles. Oamenii nu sunt vulgari, nu fac din trivialitate un scop în sine și un drum de urmat în viață, ei nu au dorit să-și arate dezgustul față de un partid cu apucături mafiote. Sunt convins că au vrut doar să-și exprime nețărmurita iubire față de el, incomensurabilă, cosmică, aproape tantrică, dar cum nu oricine stăpânește atributele poetice ale unui asemenea discurs tainic, publicul a recurs la forma vitală, bazică, neaoșă. Cam asta cred, în naivitatea mea scrijelită adânc în codul genetic.
28 iulie
Discutam mai devreme cu o doamnă despre clasa politică de după ’89, iar doamna afirma printre altele: „si oare noi toti nu am contribuit cind sa sustinut atunci acea clasa politica ?”
Am încercat un răspuns, nu știu cât de bine mi-a reușit:
„Nu, doamnă. Nu „noi toți” am contribuit. Eu și alții ca mine nu am votat fostele lichele comuniste, nu am votat bolșevicii care au împărțit PCR-ul în alte zeci de divizii ideologice și au mințit nația cu schimbarea, eu nu am vrut ca Petre Roman să facă sex cu mine și nici să-mi zâmbească Iliescu dimineața de la Cotroceni. Eu și alții ca mine urâm corupții și am urlat din toți bojocii împotriva lor, am scris, am vorbit, am ieșit în piețe fiecare la timpul lui, nu am stat și ne-am frecat pe burtă în ziua alegerilor, nici nu am sprijinit canaliile astea să mențină mai departe un regim bazat doar pe șpagă și nepotism. Nu „noi”, doamnă. Eu, personal, mi-am luat basculante de flegme de la urmașii comuniștilor aciuiați prin partidele de după revoluție și m-am scârbit, am plecat. Așa că lăsați-o mai moale cu Soros, cu oengeurile, cu reptilienii… N-au nicio treabă. Îmi vine să vomit când aud poveștile cu conspirații și interese străine. Da, există interese străine peste tot. Economice. Oamenii vor să facă afaceri, să creeze locuri de muncă și să prospere. Lucruri pe care cretinii care au condus țara după 89 nu le-au înțeles. Și nici cei care i-au votat.”
28 iulie
Să nu mai aibă nimeni îndoieli. Așa începe dictatura. Cu pași moi, aproape invizibili, cu abuzuri îndreptate împotriva unor cetățeni simpli care nu se pot apăra de un partid-stat hâd, diform, toxic, discreționar, în vârful căruia stau slugi analfabete gata să lingă la orice oră din zi și din noapte cizmulița de catifea a sultanului.
Așa începe, chiar cu ridicarea unor plăcuțe de înmatriculare. Un gest care poate părea nesemnificativ pentru mulți. Să nu mai aibă nimeni îndoieli că România va avea cât de curând soarta Poloniei sau că se va produce erdoganizarea într-un ritm susținut: sistemul este înțesat de suflete ticăloase și docile, de rubedenii, de plagiatori, de „eminențe” care nu știu unde să așeze o cratimă, crezând că „mă-ta” e vreo disfuncție lexicală, țara a devenit o moșie luată în gestiune de legiunile de corupți și șmecheri, iar cei care doresc normalitate și mai au coloană vertebrală se gândesc să plece cât mai repede într-o lume liberă și civilizată.
Dacă nu vor fi schimbări radicale în viitorul apropiat, dacă plaga de comuniști care ține încă frâiele României în mâini nu va dispărea, reașezarea în dictatură se va petrece sub ochii noștri. Fără a mai putea face mare lucru după aceea.
30 iulie
În toată busculada aceasta sexuală cu plăcuțe auto în care o biată manevră orală a ajuns motiv de discordie națională, aș avea și eu un motiv de bucurie dacă unii intelectuali galonați, recunoscuți, traduși, pupați și repupați pe frunte, ar putea să scrie corect și când se cuvine „aceeași/aceiași” și „o dată/odată”.
Căci editurile nu le pot corecta și elucubrațiile de pe facebook.
30 iulie
Paul Gabor 