Clape

   Și eu, ca mulți alții, am nevoie de muzică, de note, de arcușurile viorilor, de șuierul perfid al flautului, de pieile întinse pe tobele care îmi intră în corp ca să-mi trezească simțurile. Îmi este rău, nu mai suport vocile din jur și pe cei care îmi atacă intimitatea fără milă, fără să realizeze că sunt bestii și își amestecă dorințele cu spaimele mele. Urăsc total, fără rezerve, cu furie oarbă. Îi urăsc pe cei care mă insultă auditiv, îi urăsc pe răgușiți, pe cantautorii de ocazie cu șampon în păr, i-aș schingiui fără milă pe baritonii care trec la trei dimineața pe sub balcon, urlând capodopere fiziologice din coșul pieptului. Am nevoie de clapă, de degetele lui Bach și de o cafea cu lapte când încă sunt în așternuturi. Înșiruirea aceea magică de lemne în alb și negru mă face să dorm liniștit, mă trezește în zorii zilei și îmi dă o stare pe care nici măcar un batalion de zâne cu zâmbetul pe buze nu ar putea să mi-o inducă. Pare coloana vertebrală a unei pisici pe care o mângâi și toarce ca răsplată, e ca șira spinării unei femei dezbrăcate, uitată în patul tău de câteva nopți încoace. Îmi așez degetele pe vertebre și le rotesc. Apăs cu forță. Unele scrâșnesc. La fel cum face cortina când e trasă pentru ca spectacolul să poată începe. Altele cântă și îi cer creierului un fir subțire de extaz, înainte ca alămurile să-și facă apariția. Nu se mai poate face nimic dacă se rotește prea mult șira spinării. Se uită după soare, îl caută și i se închină, oblojindu-și cu mare grijă unghiurile rupte din prea multă venerație.

 

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Reclame