Sanatoriu

   Din clipa în care am intrat pe poartă mă tot întreb dacă am putea trăi aici singuri, în lumea noastră, să ne construim un cod propriu de comunicare. Cu ochii întredeschiși, cu pumnii strânși, cu picioarele desfăcute imperial precum împărații romani împietriți acum prin capitalele lumii. Am nevoie de o bere rece, turnată cu spumă. Să ningă ușor pe marginea paharului. O pârtie mică de ski pentru libelula care mă însoțește în plimbarea prin grădină. Și aici e tot o junglă urbană, dar mult prea miniaturizată. Cu țipetele ei, cu semafoare făcute din hârtie și zebre de asfalt întinse de-a latul aleilor, cu baruri la fiecare pas, făcute din cearșafuri colorate, există și bănci, ghișee și bodyguarzi, există și liftieri care întârzie când urlă claustrofobul din tine, coafeze, cofetari, șoferi isterici și profesoare placide. E frumos, nebunia asta multicoloră mă surprinde. Ar fi agonic să nu-ți poți împărți nevrozele cu nimeni, dar aici cred că este locul potrivit. Este văgăuna în care s-au adunat toți măscăricii depresivi ai mapamondului. Și îmi caut dormitorul.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Reclame