Nu locuiesc nici pe departe în vreo metropolă spaniolă progresistă. Dimpotrivă, aș spune. Tarragona este o provincie obișnuită, industrial-turistică. Orășelul în care stau, Vilaseca, are în jur de 20 de mii de locuitori. Fost sat agricol, în ultimii 30 de ani s-a dezvoltat foarte mult datorită rafinăriilor venite în zonă, parcului de distracții Port Aventura și boom-ului turistic intern și internațional. Introducerea fiind făcută, trec la fapte.

Zilele trecute mă luptam cu o bere într-un bar din cartier și vorbeam cu proprietarul – un chinez aterizat și el aici de vreo șase ani – despre niște prieteni de-ai lui care îi mai aduc din când în când carne de mistreț „pe sub tejghea”. Da, funcționează încă micul trafic intern între particulari. No problem. La un moment dat intră în bar doi bărbați. Amândoi trecuți bine de 70 de ani. Memoria fotografică de care dispun mă ajută imediat să-i identific: primul este preotul bisericii din localitate (unica), al doilea e un agricultor pe care îl văd pe aici când își aduce tractorul la reparat într-un service de lângă bar. Preotul, în civil. Se așază amândoi la o masă, cer două beri, un aperitiv, și despică firul lumii în patru. Îmi atrage însă atenția o parte a dialogului lor: