Această poveste este simplă. Ca toate poveștile. Se citește, te plimbi câteva secunde printre rânduri și dai foaia mai departe. Apeși o tastă în cazul de față. Un gest cotidian, la fel ca limba printre buzele prea uscate.

Era mijlocul lui martie. Anul 2000. Trecusem fraudulos granița la sârbi și ne îndreptam spre Belgrad. Un grup de români nebuni care doreau să ajungă în Grecia. În Belgrad ne-am urcat împreună cu călăuza într-un tren către Niș, unde ne aștepta cineva cu un microbuz pentru a ne duce mai departe. Am traversat noaptea Macedonia, ajungând la granița cu grecii pe la 5 dimineață. Îmi aduc aminte că am stat toată ziua ascunși în boscheți. Un frig îngrozitor, începuse să plouă mărunt. Pe la 22 am trecut pe jos în partea cealaltă și ne-am îndreptat cu toții către Florina, o localitate aflată cam la 18 kilometri de graniță. De acolo urma să luăm un autobuz, fiecare către destinația lui. Eu aveam o cunoștință în Atena la care nu am mai ajuns.

Poliția greacă ne-a prins pe la 4 dimineața, în timp ce ne odihneam într-o casă părăsită, în mijlocul unui câmp. La câțiva metri de noi era șoseaua. Vedeam farurile, auzeam roțile cum fâșâiau pe asfalt. Calculasem să rămânem acolo, iar la prima oră să intrăm pe rând, câte doi-trei, în orășel, pentru a nu bate prea tare la ochi și să mergem în autogară. Poliția și grănicerii ne-au luat cu câinii, cu pușcoacele, cu mult zgomot. Și pulane, desigur. Multe, dese, ca ploaia din Macedonia. Am stat câteva zile în arestul din Florina, fără a putea comunica cu nimeni. Ne-au dat câte o jumătate de franzelă și o cutie cu sardine. Apa era rece. Singurul lucru bun într-o cameră de vreo 20 de metri pătrați în care eram aproximativ 30 de inși. Ne-au identificat, ne-au pus interdicție pe pașapoarte și, într-o altă sarabandă de bastoane, ne-au urcat într-un autobuz și ne-au întors din drum. Plecaserăm din România pentru că voiam să încercăm altceva. În spatele nostru nu erau bombe, nu exista un război, nu ne sufla în ceafă ISIS…

Citesc azi în cotidianul spaniol ”El Pais” că trei femei, probabil o mamă cu două fiice, au fost ucise cu sânge rece pe teritoriu grecesc, foarte aproape de granița turcă în apropierea râului Evros. Legate de mâini și de picioare, imobilizate în totalitate, celor trei femei cu vârste cuprinse între 15 și 35 de ani li s-au secționat gâturile cu un cuțit de vânătoare găsit la fața locului. Presa greacă scrie despre grupuri de psihopați aparținând extremei drepte. Personal, etichetele ideologice tind să mă lase rece. Criminalul este criminal. Nu există scuză pentru așa ceva, iar cazuri de acest gen sunt din ce în ce mai dese în zona de frontieră amintită. Ce poate trece prin mintea unui asemenea specimen atunci când scoate din buzunar un cuțit cu intenția clară de a-l introduce în gâtul unei femei pentru simplul fapt că a îndrăznit să treacă o graniță? Pentru simplul fapt că, împreună cu fiicele sale, ar fi vrut să ajungă într-o lume mai bună, mai liniștită probabil, să-și croiască un alt destin? Ce poate trece prin mintea unor asemenea scursuri când leagă cu sfoară mâinile unor ființe umane pentru a le ucide cu sânge rece? Nu contenesc să mă întreb zilnic, la cafeaua de dimineață, când mi se deschid sub ochi fluxurile de știri din întreaga lume, până unde poate ajunge ura din om, ce procent din creier mai folosesc acești idioți pentru a recurge la gesturi de o asemenea cruzime?

Astăzi mă gândeam la soartă. La destin. La noroc, spuneți-i cum doriți. Și cred că pulanele pe care le-am luat pe spinare acum mai bine de 18 ani, peste față, peste genunchi, în zilele pe care le-am petrecut în arestul din Florina, au fost apă de trandafiri pe lângă răceala lamei de cuțit pe care au simțit-o femeile acestea nefericite. Și mai cred că destinul fiecăruia nu ar trebui să depindă sau să se lovească de felul în care ajunge să gândească un psihopat sau o administrație condusă de o mână de politicieni la fel de bonavi mintal.

De ce am ajuns aici? Pentru că ultimele ore ne-au adus în atenție un alt caz incredibil, rușinos pentru o societate care se declară miloasă, blândă, pentru o societate care se bate cu pumnii în piept când afirmă că-și apără și protejează copiii. Pentru că soarta, dragilor, a ajutat-o pe fetița din Vaslui – Roxana, 9 ani, cea care își dorește atât de mult să mănânce niște biscuiți zilele acestea – să intre în vizorul și în inima opiniei publice. Poate că i se va schimba viața. Facebook-ul a ridicat din mizerie pe mulți năpăstuiți. O va face și de această dată. Există solidaritate, există oameni buni. Și vieți care au norocul să se ridice un pic din anonimat și să ajungă la public. Câte? Foarte puține. Poate nici 1% din mulțimea de nenorociți, de morți de foame, de destine periferice ale societății noastre. Și pun iarăși accentul de noroc. Pe acest noroc idiot care se ivește foarte rar, noroc ce vine doar o dată la zeci de mii de cazuri. Și nu ar trebui deloc să fie așa.

Preluat de Republica.ro.