Cosmic

Cu fiecare gură de cafea pe care o beau înghit și un tunet. Plouă dens. Hotărâtă să spargă lumea. E octombrie când scriu, e noapte, am ascultat un violoncel și cred că cerul se va deschide pentru a mă pocni peste gură. Vrea să mă strivească. Să-mi știu locul, pentru că am început să clasific tragediile în categorii. Le iau în râs, doar ale mele au greutate și simt că nu le mai pot căra pe umeri. Mă grăbesc, mușc dintr-o felie de pâine și număr cu zâmbetul pe buze fetușii eternelor catastrofe cu care voi căuta să mă obișnuiesc. Mă înfierbânt odată cu pământul, mă tem de găurile din văzduh și privesc în verticală. De sus vin cometele care ne vor acoperi cu plictiseală și pietre.

Nu e nimic nou. Ascult cum cad valurile de apă. În noaptea asta nici măcar infinitul nu îmi aparține, dar îl iau în custodie până dimineață și vom dormi amândoi înveliți până în bărbii. Îmi este frică de univers. Atât de frică încât nu pot să-i pun majusculă în această clipă. M-ar îngrozi. M-ar cuprinde frigul dintr-odată și m-aș așeza la coadă împreună cu eschimoșii pentru a-mi cumpăra o sobă. Acum fulgeră. Uraganul îmi bate discret în geamul de la bucătărie, văd oamenii cum se stafidesc în mijlocul secetelor matrimoniale, iar alții pierd vremea prin altare. Ne-am împărțit în găști, în mofturi, ne-am ciopârțit sufletele cu lejeritatea unui amator care ignoră totul. Mi se ciocănește din nou în geamul întredeschis. De data asta voi înghesui Cosmosul în sfere de biliard și le voi ciocni până când se vor sparge. Am închis ușile. Mă sufoc acum. Poate din cauza bing-bang-ului domestic de pe masă. Sau a concursului tâmpit pe care l-am organizat ad-hoc: „Cine construiește din nou orbitele?” Sunt atât de impertinent încât cred că eu voi fi cel care va găsi echilibrul. Și ce voi face cu el, cui îl voi vinde, cine va avea nevoie de centrul pe care îl caut în toiul nopții? Întunericul cosmic se năruiește dimineața, când orătăniile se urcă pe gard și țipă că le este foame. Asist de când m-am născut la un conflict permanent între noapte și lumină, m-am plictisit, câteodată mi se face rău și mă regăsesc umblând prin casă, desculț, lovindu-mă de tocurile ușilor, atingând pereții pentru a nu mă lipi de ei, e clar că nu voi câștiga niciodată nimic. Sunt doar spectatorul unei existențe imense care vrea să se așeze peste mine și să mă ucidă. Încă nu știu dacă am inventat Universul pentru a ni se ierta greșelile. Sau poate că ne vom descurca singuri cu acest gen de bagaj.

Îmi încarc bateriile doar atunci când stau pe iarbă, lungit pe spate, într-o somnolentă contemplație. Clipesc rar, privesc îndelung cum sclipesc inelele lui Saturn și urc pe o scară sprijinită de o oglindă gigantică. Îmi lipesc nasul de suprafața rece. Acolo se oprește totul, e o barieră prin care nu pot trece mai departe. Nu poți intra prin propria ta imagine de ființă speriată, extenuată de urcatul treptelor. Nu am să fiu niciodată un bun călugăr tibetan căruia cerul îi coboară liniștea în bilele de pe sfoară pentru a înțelege viața. Adorm repede, nesfârșitul are gust de alcool. Iar mie îmi place vinul roșu, adus la maturitate cu grijă, dănțuit cu sfială prin butoaie și sticle. Recunosc de la mii de kilometri cum suflă moartea peste noi, mi se încrețește pielea când adorm sub cupola unui copac, iar undeva, la un pol, spre nord sau spre sud, un ghețar se stinge cu doi centimetri în fiecare zi. Adorm mult prea repede și îmi pare rău că nu pot vedea cum le cresc copacilor inelele pe dinăuntru. Moțăi dacă aurorele boreale dansează și își schimbă culorile, dacă vulturii își cresc puii tot la mare distanță de oameni și mi se strânge stomacul, mă simt inutil, în momentul în care Universul acesta odios cangrenează degetele celor care vor să cucerească Himalaya.

Stelele care își aruncă lumina de sus îmi apar tot mai des ca niște solnițe de unică folosință. Dau gust nopții, câteva ore, după care pleacă și nu știi dacă te vei mai întâlni cu ele. Sens? Sodiu? În ce procentaj? Cineva mânuiește o strecurătoare cu praf alb și o scutură diabolic peste mine. Ar dori să mă încărunțească mai devreme sau să-mi vândă motive pentru care eu aș încerca să redevin o ființă care caută direcții, să nu fiu doar un mamifer placid care respiră. Somnul care mă cuprinde sub frunze, uitându-mă-n sus, lipsit de curiozitate, o fi o binefacere? O facere de bine? Îmi pășește în vene. E cald. Mă amorțește, frunzele cad peste mine în viteză, supte de gravitație. Ațipesc iarăși și intru fericit pentru câteva zeci de secunde în liniștea adusă de Morfeu.

Mă acoperă văzduhul. În interiorul minții mele se țese o pătură care mă protejează și mă încălzește totodată, îmi cuprinde ermetic toate fricile, inclusiv cea mai groaznică dintre ele: coșmarul meu permanent, acela că primăverile nu vor mai sosi ca înainte, răpindu-ne din case, aruncându-ne în stradă, cu ochii lipiți de telescoape și de păpădii. Pledul cosmic m-a extras din mine însumi și m-a desfigurat. Mă recunosc cu greutate în oglinzile mult prea înalte. Sunt opace, vechi, prăfuite. Nu vor nici ele să mă ajute să-mi pipăi craterele feței. Sătule de noi, de felul în care întoarcem lumea pe dos și abia ne mai ridicăm în picioare, oglinzile și-au ucis particulele în care ne mai puteam vedea pe de-a-ntregul. Îmi dau pătura la o parte. Cad câteva planete sub pat. Și sufăr de toate bolile lumii, îmi asum ipohondriile tuturor, mă joc cu diagnosticul unei jumătăți de mapamond.

E frig acum. Și plouă mai des ca la început. Am deschis o carte la întâmplare. Pagina 143: rețetă de salată cu castraveți și zeamă de lămâie, brânză italiană rasă fin pe deasupra. Mereu am fost convins că italienii sunt lipsiți de imaginație, aruncă brânză peste tot și pot înconjura globul cu macaroane. Cărțile nu mai sunt ce erau. Chiar și nepricepuții ca mine pot să scrie și să-și adune halucinațiile între pagini, pot găsi un editor lunatic și o zi cu noroc pentru a se așeza mai apoi pe raft. Pe scriitori i-aș ucide. Fără pluton de execuție. Fără somație legală. I-aș arunca pe orbită și i-aș lăsa să moară de foame acolo, dar mai întâi le-aș lua pixurile și carnețelele din buzunare. Să sufere ca niște câini pe masa de inox a veterinarului.

Sunt vulnerabil acum, m-am dezvelit și au fugit toate galaxiile din mine. Am rămas gol, cu găurile negre venind înfometate către mine. Mi-e și mai frig. Am crezut că voi fi protejat la infinit, dar vidul este total neprietenos de data aceasta. Continui să stau cu ochii închiși la marginea patului. Nu mai știu, eram parcă sub un copac. Nu mai contează. Printre gene pot să-i văd pe unii care coboară din cer și îmi spun că va trebui să ne găsim alt Soare în jurul căruia vom fi nevoiți să ne învârtim. Aud clopoței de iarmaroc, din tablă subțire, galvanizată. Ne-au pus în carusel, ne amețim de jumătate de oră și, iată, a apărut și noul Soare. E mult mai mic și flegmatic. Cu o ceașcă de ceai în mână, ne dă sfaturi de la bun început. E gras. Are voce pițigăiată și nu strălucește la fel ca predecesorul. Ne amenință că nici nu va mai ploua ca înainte. Vom reinventa o altă industrie a umbrelelor, a pelerinelor impermeabile și a băltoacelor prin care trec, grăbiți, taximetriștii – triștii cavaleri ai mizeriei urbane de astăzi. Va cădea ardezie din nori. Și picături rău mirositoare de sulf ne vor îmbiba sacourile abia scoase din curățătorii. Dar sunt foarte curios dacă vom reuși să evadăm din gerul galactic care ne paște.

M-am întors pe partea cealaltă. Am rupt câteva vreascuri cu cotul. Doare. Dar cel mai tare mă doare că nu pot fi stăpânul Universului. Așa mi s-a spus când eram la grădiniță, că voi reuși să pun garduri pe Lună și să sap tranșee pe satelitul ei: găuri mari, adânci, în care mă voi ascunde cu prietenii mei și vom cultiva cânepă și fasole verde. Am visat să am act de proprietate pentru bucata mea de cer și să leg de sus două frânghii imense care să coboare până aproape de Bosfor. Îmi place să mă dau în leagăn seara, să văd și Dardanelele, și bazarul în care miroase înnebunitor a mosc și fistic, a ceai negru și a tutun Latakia, și tonele de cercei din aur furat de la păgânii cărora li s-au pus iataganele în beregăți. Îl vreau pentru mine. Vreau tot cerul pentru mine, aș da șpagă să-l am și să-l pot împături în buzunar. Mă va cuprinde un atac ireversibil de panică dacă nu-l voi lega în lanțuri ca să-l târăsc după mine. Vreau să-mi fie. Tavan deasupra capului, scut, parapet, parașută de siguranță dacă prima nu mi se deschide, să-mi fie palton de iarnă și lanț pentru cauciucul care mă va strivi vreodată, îl vreau al meu pentru totdeauna. Chiar și sub forma unui glob în care ne vom înghesui cu toții. Sau a unui prezervativ folosit în excesele carnale ale nopților extraconjugale. Îi voi cere socoteală pentru erorile din horoscop. Nu-mi plac deloc urările matinale de bine și faptul că mi se spune că-mi voi întâlni soarta. La naiba, de câte ori într-o zi mă pot întâlni cu ea? Mi-e greață când o văd. Dezinvoltă, zâmbitoare, plină de ea. Mi-e greață că vrea mereu să-mi pună borne și sensuri unice în existență. Mă vrea mototolit, îndoit de spate într-un flacon de aspirină, tușind din străfundul plămânilor. Camera asta are ecou. Poate din cauza pereților colorați în galben. Tusea mi se lovește de calorifer și sare pe pervaz, lângă bonsaiul cu mutră de cățel. Se lasă seara din nou. Întind mâna pe geam, iau planetele una câte una și le aranjez în cămară. Ca pe niște borcane cuminți. De zacuscă.

Când se înfurie, Cosmosul organizează un delir meteorologic. Calculat, ca un contabil de modă veche cu creion după ureche și o noapte întreagă la dispoziție pentru a-și termina socotelile. Am și eu vreme acum să mă scald în cascadele care îmi spală neputințele. Sunt mici. Nu mai au frumusețea coamelor albe de cai, nu mai fac spume. Cară cu ele cutii de conserve în care au crescut, uleioase și timide, sardine minuscule. Firele de apă au pierdut din forță, nu mai urlă când se lovesc de pietre. Pungi de plastic, o perie de păr ruptă, o jumătate de șlap portocaliu mușcat de o vulpe înfometată, capace de bere și tăvi goale în care zăceau până mai adineauri bucăți de carne tocată. Apele astea, în care îmi plăcea odată să mă refugiez, nu mai pot tăia munții. Pot doar să se strecoare cu greu prin parcările aglomerate. Răsăritul și apusul sunt două povești expirate, nu mai au nici ele culori care să ți se întipărească în minte.

Eu am fost mereu un animal care a fugit de societate, nu i-au plăcut niciodată mulțimile, forfota, strigătele turmei incandescente. Cu toate că mi-e greu să mă despart de oameni, am nevoie să mă izolez periodic. Știu, mă contrazic. Dar nu am timp de explicații suplimentare. Cred pur și simplu că întâlnirile fundamentale nu mai pot avea loc. E prea multă grabă, viteza a pus stăpânire pe noi și Universul, cel pe care aș vrea să-l strunesc, m-a făcut să cred prea mult în realitățile celor din jur și mult prea puțin în ceea ce eu visez și doresc. Apele din jurul meu sunt acum maro, au o nuanță extrem de ciudată. Ca un miez de nucă uitat prea mult pe plita încinsă. S-a alterat cristalinul, se modifică unda și transparența lichidului în care reușeam să mă ascund cu ani în urmă. Mă simt nesigur, nu mai știu unde să mă așez pentru a comunica. Pentru a scrie un rând coerent de la un cap la altul.

Am crescut împreună cu dezastrele naturii, erau toate la fel, semănau între ele și m-au ajutat să-mi pierd virginitatea doar la gândul că vine sfârșitul lumii și nu voi apuca să gust din carne. Astăzi sunt inegale, surprind apărând în locuri la care nici nu te-ai fi gândit. Și nu mai ai timp să crești împreună cu ele pentru că te ucid din fașă, nu poți să ridici capul pentru a lua o gură de aer. Când reușești să te închizi într-o cutie de carton și să ridici capacul seara, atunci când lumea începe să producă doar nimicul care calmează și vindecă, poți să vezi singur că ochiul nocturn al spațiului se deschide odată cu apusul soarelui. E un spectacol invers. Lumina se estompează, senzația de naștere dispare, nu mai gâfâie nimeni. Simt atunci cum ajung la mine unde cu o frecvență stranie care mă îndeamnă să ucid tot ce nu pot să am, tot ce nu pot să ating vreodată.

Negrul cosmic se înșurubează și este principala sursă a nebuniei, spermatozoidul fruntaș din care ia naștere psihoza. Am două alternative: să închid ochii și să mă prefac că nu înțeleg ce se petrece cu mine sau să acționez brusc, ca un arc dement, în consecință – ambele variante nu fac decât să mă țină în loc și să-mi demonstreze că ochiul nocturn nu vede absolut nimic. El împinge de la spate victimele care devin agresori, iar pe mine mă supune unei eterne îndoieli. Conviețuiesc bine cu noaptea. E un aliat blând, are răbdare. Știe să te ghideze dacă ți se face rău, te ia de mână și te scoate afară, la răcoare, și nu regretă când îți pune în ochi lampa cu bec puternic pentru a te interoga și a scoate de la tine adevărul. Ieri i-am cumpărat leduri. Consumă mai puțină energie. Mi-a mulțumit și m-a invitat să stau pe scaun. Din tavan atârnă puști cu țevile îndreptate către mine. Îmi pândesc mișcările și sunt gata să tragă dacă fac gesturi bruște. Știu și gustul cartușelor îmbrăcate într-o pelerină groasă de carton: a arțar amestecat cu leșie. Cele vișinii îmi plac cel mai mult. Au darul de a mă ameți înainte de a începe să îmbrac toate femeile în întuneric. După care le voi ascunde bine. Pentru că răsare soarele.

Am o veste extrem de proastă: murim simplu, rapid, murim de tot și pentru totdeauna. Nu există drum pe care să ne întoarcem, doar cei care fumează plante rare mai au speranțe și își creează din timpul vieții itinerarii îndoielnice. Mă amăgesc că mă voi pierde printre quasari. Sufletul meu, dacă el există, va fi un călător care nu obosește, nu transpiră și nu are nevoie de calorii pentru a străbate milioanele de ani-lumină care îl despart de sâmburele primordial. E o neșansă că gândesc astfel? Poate că da, pentru că îmi fac și eu iluzii, la fel ca toți ceilalți. Nimicul din mine se crede nemuritor și îi urăște pe cei care vorbesc, cu mâna pe inimă, despre viața de după moarte. Universul nu poate, nu știe, nu are dreptul să fie atât de darnic cu niște vietăți atât de stupide ca noi. Plâng acum, la fel ca păcătoșii care se rănesc în spinii arborelui Zaqqum, și îmi imaginez deja cât de stupid voi muri. Fără să fi făcut nimic, nici măcar nu am scrijelit un șanț pe fața uscată a Pământului. Dar am nerușinata idee că stelele mă vor primi în gazdă. Ce prostie colosală! Câtă aroganță!

Vorbesc și eu cu entități necunoscute, sosite de niciunde, din infinitul întuneric. Dar mă trezesc, îmi fac înviorarea și bâjbâi lacom după prima gură de cafea. Călătoresc astral, desigur, și cunosc civilizații cu care mă împrietenesc imediat, dar urc în tramvai și plec a doua zi la muncă pentru că am nevoie de salariul mizerabil pe care mi-l oferă cu generozitate stăpânul. Sunt mult prea m   inuscul pentru a avea loc în Univers. Aș fi doar o particulă toxică de praf terestru pe care unii ar expulza-o când deschid fereastra pentru a-și aerisi camera.

Am deschis geamul ca să-mi intre un pic de răcoare de afară. Toarnă mărunt acum, abia se aude apa cum lovește capacele canalizărilor. Plouă cu ovule și cu specii noi. Din balcon văd cum se naște un haos proaspăt și o altă Arcă a lui Noe. Și el s-a tuns, e bărbierit și miroase a after-shave. Unde ne-am mai ascunde acum dacă șuvoaiele ar veni după noi în plină noapte și ne-ar inunda casele, locurile de parcare, fotoliile comode de la cinema? Dacă diluviul s-ar combina deodată cu un foc imens, ce temperatură s-ar atinge? Nu-i așa că Universul poate fi hazliu dintr-odată? Eu nu am umbrelă și aș vrea să ies câteva minute pe stradă, să-mi cadă și mie câteva ovule necunoscute în păr.

Mă contaminez cu întrebări. Mă simt mult mai confortabil. Cum ne-am înțelege oare cu noii vecini, am cumpăra același gem de caise de la hipermarket? Copiii lor se vor așeza cu ai noștri în băncile din clasă? Noe ar fi liftier, cu siguranță i-ar plăcea mai mult să călătorească pe verticală și să vorbească cu băbuțele neajutorate care nu mai văd butoanele fără ochelari pe nas, să le întrebe dacă nepoții au luat Bacalaureatul cu medie bună, dacă protezele stau lipite toată ziua în gură și dacă le-a mai scăzut glicemia de la ultimul control încoace. Îl aud pe Noe cum deschide ușa pe palierul meu. S-a trântit de perete, probabil nu a strâns bine mânerul care mai stă într-un singur șurub. „Ce faci, vecine? Cum merge cartea nouă?” Aș vrea să-l sperii puțin și să-i spun că m-am hotărât să provoc Universul în fiecare noapte. Voi arunca cu sticle incendiare în spermatozoizii care năvălesc peste noi. Nu pot să ridic mâinile și să mă predau fără luptă, am săpat ani de zile tranșee și sunt dispus să mă zbat până la ultima picătură de sânge. Am zis sânge? Venele mele sunt subțiri, abia mai pot să ducă lichidul de colo până colo, mi s-au uscat și brațele. Șterg oglinda cu cârpa de praf și mă uit temător la mine: o gânganie incertă care umple cerul cu rachete și sateliți.

Monstrul care mă vede printre frunze clipește. Praful asteroizilor îi întră în ochi. Sunt sigur că la viitoarea închidere de pleoape defectele oamenilor vor dispărea complet și vor realiza că răul nu mai există. Când va deschide ochii, peste câteva milioane de ani, vom respira alte gaze. Pântecele noastre vor arăta altfel, vor fi dovleci imenși, albaștri, noi nu ne vom putea mișca decât cu ajutorul unor roți puternice. Sau poate că nu. Vom fi subțiri și vom intra, în sfârșit, prin urechile acului. Nu doar cămilele vor avea aceste performanțe. Își vor face loc în noi alte gene. Cea a răului va rămâne o glumă sinistră din trecut. Vom fi fosile. Rămășițe inutile ale unei specii imature, fericită doar atunci când crima și războiul alegeau morții de vii și învinșii de învingători.

Nici iubirea nu o vom mai cunoaște în termenii actuali, va fi și ea un principiu demodat pe care cei din viitor îl vor privi cu uimire, incapabili să-l înțeleagă. Cu puțin noroc, dacă Noe va repara mânerul de la lift, vom reuși să fim cu toții rotițe utile într-un mecanism care va schimba mersul Universului în bine. Ni se vor anula conștiința, rațiunea și sentimentele. Oricum, așa cum văd eu astăzi, nu prea știm ce să facem cu ele.

Liniștea care stă suspendată deasupra capetelor noastre îmi produce tristețe. Nu pot să mă bucur de ea. O simt, o aud, dar nu e lângă mine. Terestrul primitiv împiedică orice fel de contact cu muțenia spațiului. Luminile pe care le văd noaptea îmi creează confuzie, nu îmi dau seama dacă sunt avioane agățate de cer, licurici care au reușit să se aprindă în altitudini sau pur și simplu sunt stele și planete care ne protejează prin prezență. Nu ne autodistrugem pentru că în sufletul nostru mai există o speranță. Aceea că nu suntem singuri aici. Se văd și alte forme, se aud și alte sunete pe care le interpretăm ca încercări de comunicare, ne străduim să construim un limbaj. Desigur, vom muri naivi. Și vom spera că într-un final – de unde, cum, când? – va veni cineva să ne salveze de propriile noastre erori.

Ultimul pământean care va supraviețui va asculta muzică clasică pe placă de vinil. Ultimele sale secunde de viață se vor scurge, probabil, pe acordurile unui menuet. Și va pleca fericit, departe. Departe pentru el, deoarece termenul acesta e ilar pentru Cosmos. Mintea mea nu poate să înțeleagă dacă stelele sunt ochi care ne văd sau urechi care ne aud, nu realizez dacă ne observă și ne vor binele sau doar asistă amuzate la stingerea speciei terestre. O specie atât de egoistă, atât de fariseică și egocentrică, încât nu va ști că spațiul poate fi cucerit doar dacă vom afla cine compune muzica sferelor. Eu mă rotesc în zilele următoare la fel ca înainte, pe axa propriei mele ignoranțe, ca un lup căruia îi intră gerul în piele și se mușcă permanent de vârful cozii. Voi îi veți căsăpi în continuare pe cei care nu sunt de acord cu gândurile voastre, îi veți arunca după gratii sau de pe clădiri înalte, le veți da foc în piață sau îi veți decapita cu sânge rece. Al lor, cel cald, se va scurge pe bocanci. Și va intra pe veci printre șireturi.

Ploaia și octombrie mă fac să fiu nervos, nu mă simt întreg. Îmi tot ridic ochii, miros orbitele planetelor și nu-mi alung din cap ideea că oamenii își irosesc viața pentru a acapara totul și a pleca din ea fără nimic. Cred, totuși, că vorbim despre un tembelism genetic. O glumă pe care natura ne-o tot face de milioane de ani, lăsându-ne prostia în ADN. Mă plimb câteodată prin cimitirul de la marginea orașului și văd că suntem atât de idioți încât nici măcar după moarte nu vrem să fim modești: marmură, granit, mausolee, monumente care costă averi din care s-ar putea hrăni sute de nenorociți. Cimitirul, această curte infamă plină de copaci, băncuțe, de lumânări și chintale de flori inutile care sunt rupte din pământ pentru a onora, vai de capul meu, moartea unor indivizi care nu au făcut nimic altceva decât să îndeplinească un ciclu al naturii. Intrăm într-o sordidă cutie de lemn, ni se aruncă bolovani deasupra, dar visăm că sufletul ne va pluti printre stele. Îmi pare rău de un singur lucru. Generațiile care vin își vor aminti de noi ca de niște barbari care nu au fost în stare să se educe, care nu au făcut altceva decât să-și bată joc de ce au avut, închinându-se, rugându-se în genunchi, cu capetele plecate, orbi, surzi, fiind posesorii unui enorm tupeu prin care au vrut o permanentă comuniune cu Universul.

Cu ce ochi, cu ce parte a minții sale ne-ar putea analiza și descrie o creatură venită aici, printre noi, din altă dimensiune? Ar putea ea să ființeze pur și simplu alături de noi, să respire, să se hrănească și să împartă aceleași standarde? Cred că nu s-a plictisit nimeni într-atât de mult încât să ne acorde atenție. Sau, mai mult, să ne analizeze ca specie. O „ceva” care fuge după noi în timp ce căutăm îngroziți copaci în care să ne ascundem. Vizualizați imaginea? Nu am fi în stare nici măcar să ne privim în ochi. Contactul bazic, nu am putea să schițăm un simplu gest de prietenie, am pune mâna pe arme și am trage la foc automat. Pentru că, nu-i așa?, a venit să ne distrugă, să ne cotropească și să ne umilească. Pe noi, cei plini de incertitudini, de violență și lașitate. După care ar sosi diagnosticul implacabil: „Nu are sens, cu oamenii nu se pot cheltui resurse, sunt prea primitivi pentru a stabili o relație.”

Aș vrea să transform Cosmosul într-un dicționar complet, inexpugnabil pentru alții, pentru a avea acces la toate răspunsurile pe care le doresc. Să nu mă mai trezesc noaptea și să mă lovesc de pereți, căutând balize printre necunoscute. Dar se ascunde, nu îi va permite unei ființe inferioare să-i scotocească printre comete la nesfârșit. Rămân aici și tind. Atât voi putea să fac de acum încolo. El o să mă privească dacă eu mă voi mai întinde sub arbori, iar eu voi suna un psiholog pentru a-i cere câteva ședințe. Văd în ceață, îmi coboară din neant mâini care mă ating pe cap, îmi mișcă ochelarii pe masă și nu mă pot odihni. Voi deschide câteva ferestre de chat pentru a mă bucura de deviațiile celorlalți. Nu am nevoie de fețe. Nici de cuvinte rostite. Acum m-aș mulțumi doar cu ceea ce lasă tastele în urma lor, pentru că nu mai știu dacă mă pot regăsi în universul meu sau dacă am nevoie de cel de sus, de cel pe care bănuim că ne înconjoară. Își arată doar părțile bune. Insuficient. Nu mă ajută. Este doar un martor care stă pe un scaun, în apropiere, tăcut, zâmbește și pleoscăie atunci când fac greșeli. Nimic altceva. M-am căutat în cele două, frenetic, dar mi s-au slăbit plămânii și nu mai pot respira bine. Sunt mult prea încărcați de ierburi înalte, dese, care împrăștie arome și aburi fierbinți. Ele cresc în mine, dar nu ar putea s-o facă dacă nu ar exista ploaia inventată acolo, sus, printre planetele care râd de mine.

Mai caut și adevăruri în care să cred. Pe cele vechi le-am aruncat la gunoi. Am și ars câteva, să fiu sigur că nu mă vor mai plictisi prea curând. M-am născut limitat, blestemat probabil să mor în aceleași condiții pe care le urăsc. Sunt constrâns de propriile îngustimi, dar orbit de dorința de integrare în altitudine, creierul îmi funcționează cu mult zgomot, încontinuu, nu mai vrea sau nu mai poate să se odihnească, nu mai are timp să-și asculte nevoile. Niciodată nu l-am întrebat dacă îi este foame sau sete, dacă vrea să ne oprim pe marginea unui drum, într-un șanț oarecare, pentru a ne trage sufletul, acolo unde miroase a iarbă și a maci, a bălegar proaspăt de vacă și a fulger care tocmai a rupt un copac în două.

Scriam la început de oglinzi. Da, mie mi-a oferit Cosmosul câteva, dar sunt atât de prost încât le privesc doar noaptea. Tot noaptea caut și printre planete, când e întuneric. Ziua ar fi mai bine, am ochii odihniți și nu pot fi păcălit ușor. Le pot recunoaște. Dar cum să fac asta? Pentru patul de moarte îmi voi redacta o frază inteligentă, gen „Aici stă unul care nu a vrut nicicând să șadă” și voi cere să-mi fie sculptată pe urnă. Nu vreau să zac în vecinătatea altora, desigur. Eu vreau să privesc cerul și după ce ies din viață și cred că cea mai bună alternativă este cenușa. Pentru că ea plutește la infinit dacă este aruncată unde trebuie. Chiar și din urnă pot face asta. Voi cere să fiu pus săptămânal pe pervaz și să fiu lăsat acolo toată noaptea. Am nevoie de dialogul cu câinii care latră la lună. Sunt sigur că peste sute de ani ei îmi vor transmite ceea ce noi nu am putut afla.

Universul nu-mi dă acum decât certitudinea singurătății. Voi începe să-l evit cât voi putea de bine. Ochii lui mă hipnotizează și mă reduc. Ca dimensiune, ca intelect, îmi comprimă voința și mă obligă să tac. L-am iscodit cu telescopul: pare un teritoriu sigur, compact, leneș, dă o oarecare senzație de căldură. Și îmi spune că pot să stau liniștit. În imediata noastră apropiere nu mai este nimeni. Dacă nu m-ar auzi vecinii cum râd ca un smintit aș fi convins că ne-am putea reconcilia, eu și Cosmosul. Lucru imposibil în următoarele milenii pentru că noi vom continua să ardem etape, vom crea în fiecare zi mașini cu care ne vom desprinde pentru a mai pișca un pic pielea spațială și niciodată nu vom putea să răspundem întrebărilor vitale. Ce este vital pentru noi? Vitalul nostru nu are nicio semnificație pentru cei care ar putea trăi în alte locuri, ascunși după perdeaua de întuneric pe care o vedem după ce apune soarele.

Nici nu știu dacă ar mai trebui să legăm „vital” de „viață”. Sunt două cuvinte ale căror sensuri le-am pierdut iremediabil de foarte mult timp. Ne batem joc de ele, fără remușcări. Cerul, cu toate ale sale, atât de intangibile, pătrunde iarăși printre crengi, iar eu mă întorc pe-o parte, fetal, și încerc să visez alte lucruri mai banale.

Reclame