Nu e nimic nou. Ascult cum cad valurile de apă. În noaptea asta nici măcar infinitul nu îmi aparține, dar îl iau în custodie până dimineață și vom dormi amândoi înveliți până în bărbii. Îmi este frică de univers. Atât de frică încât nu pot să-i pun majusculă în această clipă. M-ar îngrozi. M-ar cuprinde frigul dintr-odată și m-aș așeza la coadă împreună cu eschimoșii pentru a-mi cumpăra o sobă. Acum fulgeră. Uraganul îmi bate discret în geamul de la bucătărie, văd oamenii cum se stafidesc în mijlocul secetelor matrimoniale, iar alții pierd vremea prin altare. Ne-am împărțit în găști, în mofturi, ne-am ciopârțit sufletele cu lejeritatea unui amator care ignoră totul. Mi se ciocănește din nou în geamul întredeschis. De data asta voi înghesui Cosmosul în sfere de biliard și le voi ciocni până când se vor sparge. Am închis ușile. Mă sufoc acum. Poate din cauza bing-bang-ului domestic de pe masă. Sau a concursului tâmpit pe care l-am organizat ad-hoc: „Cine construiește din nou orbitele?” Sunt atât de impertinent încât cred că eu voi fi cel care va găsi echilibrul. Și ce voi face cu el, cui îl voi vinde, cine va avea nevoie de centrul pe care îl caut în toiul nopții? Întunericul cosmic se năruiește dimineața, când orătăniile se urcă pe gard și țipă că le este foame. Asist de când m-am născut la un conflict permanent între noapte și lumină, m-am plictisit, câteodată mi se face rău și mă regăsesc umblând prin casă, desculț, lovindu-mă de tocurile ușilor, atingând pereții pentru a nu mă lipi de ei, e clar că nu voi câștiga niciodată nimic. Sunt doar spectatorul unei existențe imense care vrea să se așeze peste mine și să mă ucidă. Încă nu știu dacă am inventat Universul pentru a ni se ierta greșelile. Sau poate că ne vom descurca singuri cu acest gen de bagaj.

Reclame