Rădăcini

Mi se pare total lipsit de interes să scriu despre locurile din care vin, despre bunicii materni și viața lor, dar o fac ca un exercițiu prin care încerc să observ dacă am răbdare, dacă îmi pot administra bine amintirile și mă eschivez într-un fel, ascunzându-mi inerentele noduri din gât în spatele acestor rânduri. Nu stă nimeni să citească despre copilăria nimănui, viața ne-a înrăit, vrem altceva: visare, evadare, gimnastică spirituală și fantasme puse în linie pentru a le putea lua de acolo în funcție de nevoile pe care le avem. Va fi, probabil, singura bucată de proză neatinsă de ficțiune din acest volum. Privesc în urmă cu ochii adultului, după foarte mulți ani petrecuți în afara țării: bătrânii s-au transformat de mult în două personaje de poveste cărora li s-a iertat tot, nici nu se putea altfel, doar amintirile sunt cele care contează acum și au căpătat valoare inestimabilă pentru mine. Ei nu mai există. Au fost odată două mogâldețe din care s-a născut femeia care m-a adus pe lume. Dimensiunile satului s-au modificat și ele. Acum îl văd ca pe o așezare minusculă ce poate fi traversată în cel mult o jumătate de oră de la un capăt la altul. Când mergeam în vacanțe mi se părea imens: case ascunse printre copaci, poduri de lemn care scârțâiau din toate încheieturile când vacile treceau peste ele către pajiște, tractoarele cu care veneau unii țărani acasă la ora prânzului. Îmi păreau atunci stăpânii locului, nu putea fi nimeni mai presus. Cine ar mai fi putut să se urce la volanul unor asemenea mașinării? Ei, bătrânii, cele două mogâldețe peste care au trecut războiul, foametea, comuniștii și iluzia de libertate de după revoluție, se odihnesc astăzi sub două cruci care vor crăpa și ele în timp sub soare și zăpadă.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Reclame