Rapel

Scriu din barul Soniei, chinezoaica venită acum douăzeci de ani în Spania. E frig. Doi bărbați fumează în fața barului și beau bere. Fumul intră aici, printre mese, deranjând o bătrână ce-și soarbe liniștită cafeaua cu lapte. Îi fac semn Soniei să închidă ușa. Bătrâna mă privește și înclină capul în semn de mulțumire. Lângă casa de marcat sunt lozuri pentru loteria de Anul Nou. Iau și eu unul, nu vreau să fiu singurul client care nu devine milionar în decembrie. S-ar mai adăuga o rană. Încă o dezamăgire despre care va trebui să scriu în viitor. Rapelul acesta mă excită, îmi pune nervii în funcțiune și îmi introduce creierul într-o stare caldă, de căutare a propriilor angoase. Nu am bani pentru a merge la psiholog și nici nu cred că s-a născut cel care ar putea să mă suporte. Pe deasupra, ca o bomboană pe colivă, am ocazia să-mi bat joc de gândurile mele și să le adun într-o carte. Nu pot cere mai mult de la viață. Să scrii despre frici, iată un aspect la care nu m-am gândit până de curând. Despre răni? Am prieteni care abia așteaptă să o fac, probabil că sunt colecționari. Au în cameră borcane și cutii cu zilele groaznice prin care am trecut cu toții și le face plăcere să le vadă, să le studieze, să le atingă cu vârful degetelor și să învețe din ele. De asta am început. Nu știu dacă această coborâre va fi lungă, scurtă, dacă va enerva sau dacă va plictisi. Eu am îndoieli. Ce beau mai întâi: cafeaua sau vermutul? Ambele au un punct dulce pe care îmi place să-l simt, dar acum există concurență. Am în față și ceașca, și paharul cu vermut în care stau înfipte trei măsline într-un băț de lemn.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Reclame