Să presupunem că aș fi o persoană care ar vibra puternic la cuvinte și semnificații gen „centenar, eroism, patrie, sânge, drapel, neam, țară, catedrală, mântuire” etc. Norocul meu că nu sunt. Încerc de ceva vreme încoace să-mi păstrez privirea lucidă asupra prezentului și mă înfricoșează viitorul. Sigur, sunt vorbe mari la ora asta când unii dintre noi abia și-au băut cafeaua.
Ca să nu extind foarte mult: știți la ce mă gândeam acum, când vreau să tai ceapa pentru fasolea roșie de care povesteam mai devreme? România este condusă cam de zece mii de inși (așa, în mare, fără să devenim concreți) de la etajele superioare ale deciziilor până la județe, orașe, comune și sate. Or fi 10, 20, 50 de mii? Nu contează în contextul discuției.
O singură chestie mă terorizează (și nu glumesc deloc, unii pot să realizeze gravitatea faptului, alții vor minimaliza ca de obicei): o pagină albă format A5. Cam cât o pagină de carte pe care încap aproximativ 300 de cuvinte. Sunt absolut convins că peste 90% dintre cei care au deciziile în mâini nu sunt capabili să ducă la sfârșit o dictare în limba română. Au probleme grave cu „fi/fii, mi-au/miau, doar/decât, din cauză/datorită, veți/ve-ți, zi/zii”. Exemplele pot continua.
Lucrul acesta îmi produce delir spontan. Faptul că Centenarul cu care ne batem în piept ne găsește conduși de o liotă de lobotomizați, incapabili să deslușească poziția unei biete cratime. Minimalizând, băgând sub preș, dând cu fond de ten peste infecția generalizată, nu facem decât să fim de acord, tacit, cu realitatea. Haștag mândru că-s român, haștag treceți batalioane, haștag catedrală, haștag paradă militară… Aveți grijă, să nu defileze ăștia cu gazele la ei peste câteva zile.
Paul Gabor 