Stăteam de vorbă cu câteva zile în urmă cu un amic. Pe puștiul său, în vârstă de 9 ani, îl schimbase de vreo trei luni de zile la altă școală. În cea veche erau probleme, profesorii nu erau foarte atenți la conflictele apărute între copii, exista un gen de bullying de care se temea să nu escaladeze, programul școlar nu se sincroniza foarte bine cu nevoile familiei etc.

„Și acum cum e?”, l-am întrebat.
„Îl duc la școală, face ore, mănâncă, are program sportiv, lecțiile și le face împreună cu ceilalți, are ore de șah, chitară, călărie, informatică, se doarme o oră după masa de prânz, de acasă sau de la serviciu îl pot vedea în orice moment prin camere video, știu cu cine interacționează, văd comportamentul lui, al celorlalți copii, al profesorilor, știu ce face și cum se simte în orice clipă. Sunt mulțumit. Și el la fel, merge bucuros la ore, și-a făcut amici noi, e mult mai sociabil ca înainte, are poftă de școală. Dimineața sare ca ars din pat pentru a merge la școală. Da, mă costă bani. Nu e gratuit. Dar merită. Din păcate, nu am altă opțiune.”