Molecule

Sunt zile din acelea în care indiferent de ce și cum ai scrie, încep urările cu sărbătorile fericite, lumina, nașterea, anul nou etc. Oriunde te-ai uita acum, oricât ai coborî în newsfeed, paginile sunt pline de cârnați și de moși cu vată-n barbă, iar privatul ți se inundă cu tot felul de idioțenii care se sfârșesc cu „dă mai departe”. De parcă sănătatea și bucuria se-nmulțesc fără noimă, la comandă, prin apăsarea unei taste inepte. Foșneala asta falsă, trebuie să recunosc, mă deprimă. Este aceeași zbatere în buclă a oamenilor, aceeași rotire în cercul obișnuințelor, similară cu a peștelui care pupă ritmic pereții acvariului-glob visând volutele oceanului.

De foarte mulți ani încoace, sfârșitul anului este pentru mine o retragere în utopie și ficțiune, amestecate cu încercarea de a înțelege confortul cercului despre care vorbeam. Mă uimește viteza cu care uităm, plăcerea cu care ne înfigem în aburii cotidianului trecând pe lângă morții pe care-i cinstim câteva secunde ca mai apoi să ridicăm crăpelnița-n slăvi. Dar nu despre asta e vorba, e ceva tangent. M-am trezit gândindu-mă, nu știu de ce, la zecile de milioane de morți care au intrat în pământ de-a lungul istoriei pentru că unii și alții au vrut să aibă teritorii, să domine și să strivească alte civilizații: perșii, grecii, romanii, cucerirea Americii, cruciadele, Inchiziția, războaiele infinite din Asia, teritoriile smulse Africii de către europeni.

Mai încoace, spre „civilizația” contemporană, după apariția energiei electrice, a aburului, a industriei, a capitalismului, a ideologiilor de tot felul prin care omul a început să aibă senzația că știe cum se poate trăi mai bine și mai eficient, au apărut alte sute de milioane de morți. Luptele pentru independență, nazismul, comunismul, lagărele din Europa și din fundul Siberiei, atrocitățile Chinei, Vietnam, Correa, „paradisurile” ideologice din Cuba, America de Sud, Coreea de Nord, jungla mistică a crimelor pe fond religios… Sunt încă cu stacana de cafea în față și nu-mi iese din cap cum de am văzut sutele de milioane de morți care au plecat dintre noi din cauza unor imbecili care au ridicat ideologia la rang de adevăr absolut.

Revenind la utopia în care mă simt comod în aceste momente, îmi aduc aminte de o discuție avută mai demult cu cineva care-mi spunea, sintetizând, următoarele: „Suntem doar biete molecule care au șansa să trăiască niște ani pe o planetă. Ne-ar fi mult mai bine dacă ne-am educa simplu, fără orgolii, fără ideologii, fără nazuri. Ne-ar fi mai bine dacă am fi conștienți că am venit aici printr-o hachiță a destinului și nu trebuie să facem altceva decât să învățăm câteva noțiuni de bază, să știm să ne hrănim fără să ucidem pe nimeni pentru asta și să murim abia după ce am adunat câte ceva din înțelepciunea celor din jur.”