Ieri am greșit. Enorm, de câteva ori. Mai o gură de salată, mai un pahar de vin, mai un laptop deschis pe canale românești. De ani de zile aceleași imagini stupide cu reporteri trimiși în pensiuni de două margarete mâncând brânzică și sărmăluțe cu petrecăreții, copii care sar cu cadoul în brațe sub brăduț, tătici la cumpărături în ultimul minut, gospodinele la aragaz printre cozonaci și plăcințele, celebrele interviuri cu ambulanțierii care dau sfaturi românilor care mănâncă mult și prost, pompierii, polițiștii și marinarii (vai, la datorie săracii de ei, de parcă i-a obligat cineva să facă meseriile astea), orășenii pe skiuri la Clăbucet…

Bucla noastră cea de toate zilele. Obișnuința, rutina, nimicul, zeroul absolut în materie de imaginație. Dar cine naiba se uită la televizor de sărbători? Uite că eu, ea, noi, voi, ele…

Cât de simplu ar fi să trimiți din timp reporterii în casele unor personalități din muzică, literatură, film, sport, și să vorbești despre viața lor. Pur și simplu. Interviuri care pot fi reluate oricând. Cu două camere, două microfoane, puțin creier din partea jurnalistului și câteva întrebări. Sunt materiale interesante, pagini din viața unor oameni care au, probabil, multe de spus. Dar nu-i vede nimeni, nu-i cunoaște nimeni. Pentru că suntem bombardați în fiecare an cu multă prostie, lâncezeală și Colebil.