Pe malul Dunării

Nu-mi aduc bine aminte când s-a întâmplat. Prin 2012 sau 2013. Venisem acasă în vacanță și am ieșit la o plimbare pe faleza Dunării. M-am așezat la o terasă și am cerut o Silva. Brună, că astea-s hachițele mele. Am aprins un trabuc, număram bărcile și mă uitam la pescarii de pe malul fluviului. Care „la viermuș”, care la „mămăliguță”… Ca la noi la baltă.

Mă salută un domn. Memoria nu m-a ajutat în primele secunde, dar am percutat după câteva momente de reflecție. I-am răspuns la salut, am schimbat câteva complezențe și, văzând că are chef de vorbă, l-am invitat la o bere. Trecut bine de 70 de ani, fost colonel de Securitate, figură încă pietroasă, ochi antrenați, mers decis și relaxat în același timp, pantaloni de stofă, tricou Lacoste, borsetă Samsonite, ochelari de soare Ray-Ban. S-a așezat și a acceptat berea. Îl cunoscusem cu ani în urmă, când lucram în presă, prin intermediul unui bun amic. Am avut mereu relații bune, ajutându-mă să înțeleg cum se mișcă lumea fără ca eu să mă îmbăt foarte tare cu apă rece.

Am alunecat imediat spre politică. Spre tendințe, cameleoni și „conservele” care sunt scoase la aer atunci când unii, de sus, consideră că este nevoie. Mi-a reamintit acolo, pe malul Dunării, vorbele pe care mi le spusese când eram tânăr jurnalist și visam că lumea se schimbă cu pixul. Încerc un rezumat deoarece știu că plictiseala e mare, iar textele lungi produc somnolență:

„Dragul meu… Uite cum stăm: noi, bolșevicii de după 1945, comuniștii lui Dej și Ceaușescu, securiștii de rit vechi și nou, neocomuniștii de astăzi și copiii lor suntem foarte bine organizați. Am reușit de-a lungul timpului să castrăm elitele și am acaparat administrația. De sus și până jos, până în cel mai îndepărtat sătuc. Să nu aibă nimeni dubii în privința asta. Am căpușat partidele noi, ne-am ajutat oamenii de încredere să dețină presa care contează cu adevărat – cea care poate influența masele – și suntem extrem de atenți la oamenii care doresc să ajungă la vârful politicii naționale. NIMENI nu ajunge sus dacă nu este șantajabil direct sau indirect, NIMENI nu decide vital decât dacă i se suflă în ureche ce și cum să o facă. Pericolul pentru noi și familiile noastre îl reprezintă mișcările civice și politice care apar din online. Este o realitate pe care nu o putem controla atât de ușor. Nici nu putem interzice accesul pentru că nu suntem în dictatură și, pe deasupra, suntem membri UE. Vom dispărea, desigur. Pentru că vom muri. Eu și alții ca mine vom fi oale și ulcele peste douăzeci de ani, dar din ce am adunat până astăzi vor mai trăi extrem de confortabil încă cinci-șase generații pe puțin.”

Eu, care mă aflu de 18 ani la 3000 de kilometri de țară și mi-am făcut relativ un rost, mă-ntreb: până când va mai dura mizeria asta acasă?