E frig. Țipă vântul și pe aici, dar nu atât de tare ca acasă unde cad copacii ca scobitorile din cutie. Vine gerul din nord, se izbește un pic de briza marină și gata, ai senzația că totul se calmează. Ies din bloc. Trec strada, intru în bar la Roni, cer o cafea cu lapte. Mai sunt vreo zece inși. Fiecare cu ale lui. Se citește ziarul, alții vorbesc despre noile cauciucuri scoase de nu știu ce firmă daneză, o doamnă râde pe Whatsapp și trimite un selfie blondin.

Pe televizorul agățat în perete se lăfăie Nicolas Maduro. Aleargă înconjurat de generali. E-n formă. Dansează salsa și cere loialitate armatei. ”Fără trădare. Armata bolivariană e cu poporul!” Nu suflă o vorbă despre miile de arestați ai opoziției, despre foametea care domnește în supermarketuri, despre inflația care a dus kilul de cartofi să coste cât un salariu mediu, nu suflă o vorbă despre milioanele de venezueleni care au părăsit țara din 2015 încoace. O nație care stă pe pungi imense de petrol intră în criză din cauza unor demenți.

La noi nu se mai știe numărul de morți din cauza gripei, gerul ne congelează iarăși pe nepregătite, partidele vechi și noi nu pot ieși din paradigmă, inapte fiind să comunice cu propriul electorat. Mă rog, nimic nou. Ba da, iese tifonul prin uretră și cormoranii patinează-n Herăstrău. Doamna a mai trimis un selfie și a ieșit la o țigară.