Azi poartă un halat verde-fistic. Scurt, călcat impecabil. Foșnește protocolar. Distant. Nu ne-am mai văzut de multă vreme, s-au răcit dialogurile dintre noi. Îmi aduc aminte că veneam chiar și cu două ore înainte și povesteam cum nise scurg viețile între ședințe, nu ne plictiseam, discuțiile erau fluide. Acum există ceva straniu în atmosferă, nu are nume, ceva asemănător unui arbitru călare pe gardul unui cimitir care ar putea fluiera oricând, boicotându-ne întâlnirea. Apasă o clapetă, storurile coboară, în cameră se naște o semiobscuritate plăcută, caldă. O avanpremieră a unui război dus cu arme inegale. Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea, stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră. Verdele-fistic devine pendulă și se leagănă, mi se închid pleoapele, genunchii ei mi se plimbă de câteva ori pe lângă față, miroase a fir de iarbă ucis prematur de cuțitul mașinii de tuns.

Reclame