1. Vorbeam cu un amic, ieșean plecat de mulți ani în Canada, despre atmosfera de la mitingul pesedist de acolo. Și se văita: „Mi-e silă, Paule. Urmăresc de la distanță numeroase voci din oraș – profesori, oameni de cultură, jurnaliști, pagini de ziare, radio-uri, tot felul de somități și personaje cu mii și zeci de mii de fani pe facebook – și e liniște totală. Sunt muți, amice. O muțenie din aia ticăloasă, perversă, complice, o muțenie mizerabilă care te duce cu gândul la încrengăturile existente din târg, la mișmașuri, la ipocrizia aia care colcăie în noi în timp ce de ochii lumii publicăm doar glumițe, floricele și rahaturi pentru un pumn de laicuri. Mi-e silă, Paule. Mai sunt câțiva nebuni care își riscă pieile în public, dar nu e suficient.”
I-am răspuns că și eu am privit mitingul de la Galați. Înainte, în timp ce, și după. Dar sunt în proces de vindecare. Nu mai ripostez, nu mă mai simt capabil să spun nimănui ce să facă sau cum ar trebui să scrie. Avem fiecare conștiințe. Suntem majori, vaccinați, cât de cât responsabili. Mulți tac și contribuie prin tăcere la lumea asta pe care o vor lăsa copiilor lor.
2. E un adevărat război între cei care dezaprobă aruncatul bancnotelor către pesediștii aduși cu autocarele și cei care nu simt deloc compasiune pentru aceștia. Un război care ar trebui să nu existe. Avem nevoie de pansamente, de tratament, avem nevoie de aer curat. Și de prezență de spirit. În special pe 26 mai, la urne.
Paul Gabor 