Se făcea că visam, era căldură mare, alunecam pe niște pârtii lucioase și mirosea tare rău a lemne arse. Nu știu de unde, nu știu cum, o voce îmi spunea „Trezește-te și scrie și tu ceva despre Papă, că e nevoie, că moare lumea pe net dacă nu zici și tu vreo două.” Trecând peste gluma duminicală, cu iertare pentru eventualele sensibilități atinse, nu pot să spun decât că imaginea lăsată de capul Bisericii Catolice îmi place foarte mult.
Eu sunt un păcătos, un certat permanent cu Dumnezeu, îmi displace profund rolul pe care instituțiile religioase și-l arogă în acest secol XXI, mă contrariază faptul că mulți reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ nu au ieșit încă din Evul Mediu cu discursurile și comportamentul, mă irită că încă se mai propovăduiesc basme cu bătrânul din nori care a creat lumea și ne păzește, ne pândește și ne pedepsește dacă suntem răi și dacă ne abatem de la drumul drept. Dar, am mai zis, eu sunt mai recalcitrant din fire. Și sigur voi fi pedepsit pentru asta în fața judecății divine.
Papa Francisc împrăștie empatie, lumină, sinceritate și apropiere sufletească. Cei care îl cunosc mai bine spun că așa este el, omul Jorge Mario Bergoglio nu a fost niciodată un ipocrit, nu a dat cu dreapta și a luat cu stânga, a fost mereu acel dumicat sfânt din pâinea lui Dumnezeu. Nu sunt eu cel care să cântărească doza de marketing – dacă ea există – din figura publică a suveranului pontif, dar un lucru este cert: percepția generală asupra actualului Papă este extraordinară. Mă bucur că românii au putut să vadă că oamenii lui Dumnezeu pe pământ pot fi și altfel, mult diferiți față de cei pe care Biserica Ortodoxă Română ni-i trimite zilnic pentru a sluji și împărți învățăturile sfinte norodului.
Paul Gabor 