Valea uzului rațiunii

De foarte mulți ani de zile privesc cu detașare evenimentele în care mințile se înfierbântă. Am învățat să aștept imagini, sunete, opinii, am reușit să nu acționez din impuls. Sigur că da, am convingerile mele, ca toată lumea. Construite din bagajul de cunoștințe pe care am reușit să le adun până acum, pornite din (pre)judecăți, din exemple, din cărți, din discuții.

Observ în liniște manifestările publice care se desfășoară cu calm, cu decență, chiar dacă nu sunt de acord cu scopul lor și cu ideile pe care le pot avea participanții. Nu mi se schimbă deloc pulsul atunci când zeci de mii de oameni se așază la rând pentru a săruta moaște, când homosexualii ies în stradă, sau când la mitingurile politice se adună mulțimi cu care nu sunt de acord.

Violența, urletele, gardurile rupte, bojocii umflați, venele care stau pe gât gata să se spargă de furie, extremismul mizerabil – indiferent dacă este politic sau civic, de stânga sau de dreapta -, revendicările făcute cu ciomagul, cu steagul care flutură amenințător peste capetele tuturor, sufletele chinuite, manipulate ordinar, ideile primitive conform cărora ceva, orice, oriunde, ne aparține și trebuie să fie al nostru, al fiilor noștri și al strănepoților în vecii vecilor…

Toate aceste lucruri, răcnete, ochii ieșiți din orbite, mă îngrozesc de fiecare dată când apar în spațiul public. Mă îngrozește ideea că omul, în secolul acesta, când are la degetul mic terrabiți de informație, se lasă călcat încă în picioare de pofta unora de a crea în permanență conflicte, tensiuni și afaceri profitabile. Mă îngrozește gândul că încă mai există decerebrați care sunt în stare să ucidă pentru un hectar de pământ despre care „știu” ei foarte bine că le aparține de mii de ani și trebuie să le mai aparțină încă milioane de ani de acum încolo.

Toate astea au loc pe o planetă în care omul e doar un trist pasager care trăiește o secundă și jumătate.

 

Text preluat de Republica.ro