O barcă a plecat de pe litoralul libian spre Europa. În ambarcațiunea de cauciuc urcaseră 15 persoane. Li s-a stricat motorul după două ore de navigat, fiind găsiți după 11 zile de o navă italiană care patrula în zonă. „Găsiți” e un eufemism. Un singur supraviețuitor. Ceilalți, printre care și o femeie însărcinată în 8 luni, muriseră. Supraviețuitorul abia mai reușea să articuleze „apă” când a fost salvat.

Mă simt ciudat de foarte multe ori când încerc să fac slalom printre ficțiunile mele, să mă îmbăt singur cu poveștile cărora le dau o formă sau alta căutând să depășesc eu însumi obstacolele pe care le creez în nopțile în care nu am somn. Sunt absorbit de firul pe care îl proiectez, de culori, de direcția pe care mi-ar plăcea să o urmeze cititorul, încât nu mai sunt deloc atent când de mine se apropie câte o haimana care știe doar să-și atingă propriile scopuri.

Mi-am pierdut din reflexe, mi s-au aburit ochii minții și cred că am ajuns deja în punctul acela al vieții în care trebuie să tai totul de la rădăcină și să fac ordine printre scamele care mă împiedică să merg mai departe. Nu va fi deloc ușor. Nu sunt obișnuit să am lângă mine licheni care vor doar să se așeze comod pe mine, dar știu măcar că prezența lor a început să-mi displacă profund.

Reclame