Mi-am umplut farfuria cu pepene rece. Un autobuz a făcut pană. I-a explodat un cauciuc sub geamurile mele, iar acum miroase a pepene și a aer fierbinte din interiorul anvelopei. Am prins o siestă de vreo oră și am visat lenjerii cu floricele, o hotă zgomotoasă, cuburi de gheață și prosoape cu multe, multe, multe scame.

Am terminat „Ceaiul lui Proust și alte povestiri”, una dintre cărțile lui Norman Manea. O tristețe interminabilă iese din pagini, cubul de zahăr legat cu o sforicică de bec, nunta în satul moldovenesc după revenirea din lagăr, pulovărul colorat pe care îl pândea ca pe o pradă neprețuită, vizita în cimitirul evreiesc, regăsirea colegului de școală… Nu știu dacă e doar tristețe, nu știu câtă desprindere de trecut ar putea fi în scrisul lui Manea.

Oamenii se insultă între ei și vor să le arbitrezi disputa. Te retragi, tu uiți la ei cu uimire și le spui că nu poți arbitra chiar totul, că nu poți tolera porcăiala la nesfârșit și că nu ești responsabil pentru educația precară pe care o au unii dintre ei. Atunci se supără pe tine, te privesc chiorâș și pleacă. Îți întorc spatele. Tot ei, cei care înjurau mai devreme ca la ușa cortului. Eterna aruncare a mărgăritarelor în cocina cu porci, eterna pierdere de timp.