Se întâmpla să fiu în București prin vara lui 2018. La o terasă, într-una din cârciumile cu ifose din centru, printre beri, cafele și tutun, s-a declanșat o discuție extrem de interesantă prin ineditul ipocriziei unuia dintre participanți. Nu greșesc deloc dacă afirm că este printre cei mai bine vânduți scriitori la ora actuală:

„Ascultați-mă, vă rog, nu fiți naivi. Pe oameni trebuie să-i minți permanent. Asta vor, nu acceptă altceva. Chiar dacă nu crezi, chiar dacă îți vine să borăști, din ceea ce scrii nu trebuie să lipsească niciodată datinile, patria, strămoșii, țara asta frumoasă, oamenii buni de puși la rană, poporul minunat și atât de oropsit, Dumnezeu, trebuie să atingi corzi sensibile, să scrii despre mame, bunicuțe, despre iubiri și inimi frânte, despre dorul nestins, să-i faci să plângă chiar dacă nu ai chef. Altfel nu vinzi nici un căcat, indiferent de cât de proaspăt este.”

Și mă gândesc și astăzi că omul are perfectă dreptate. Dacă dăm la o parte cititorul avizat, profesionist, căutătorul de calitate și de literatură veritabilă, rămânem cu un public slab educat care se comportă ca un burete imens, atrage tot, fără discriminare, rămâne cititorul derutat, pur emoțional, gata să consume orice specie frumos împachetată. Are dreptate: ești obligat să fii ipocrit. Marele public nu consumă alt produs.

Reclame