A dispărut și ultimul poștaș care umbla printre blocuri cu geanta aceea imensă pe umăr. Îl vedeam când se oprea să bea o cafea: lăsa geanta pe un scaun și își freca umărul, schimonosindu-se de durere. I se făcuse un șanț lat în carne, iar umărul stâng i se întărise neobișnuit de mult. Scrisorile cântăresc, și timbrele, și sforile cu care sunt legate vederile de la mare și de la munte, taloanele de pensie și pungile cu bani, gândurile șovăielnice, cele pasionale, certurile și împăcările, umorile, bunătatea și plânsetele. Au săpat în carnea lui și l-au micșorat, l-au îmbătrânit prea devreme.

Vecina mea ascultă Nocturnele lui Chopin. E aproape surdă, am senzația că pianul doarme cu mine în pat. Am vizitat-o de câteva ori și știu că seara își pune căștile pe urechi și devorează știrile. Nu vrea să deranjeze vecinii, îmi spune. Dar pe Chopin îl pune să urle cât îl ține gura. Vreau să mă relaxez și să mă bucur. Dar nu mă pot abandona, simt cum ideea asta mă crispează. Îmi alunecă periodic în minte amintiri cu care nu pot să lupt, nu le pot elimina, îmi invadează prezentul și reușesc să mă ia în brațe pentru câteva minute. Atunci mă rup de realitate și zbor și eu printre turle cu pescărușii, în nopțile răcoroase, cu vânt viguros, și adorm pe o bancă de la marginea bulevardului. Scutur capul, vreau să mă trezesc. A adormit și Chopin în cele din urmă.