Am căzut de nenumărate ori. M-am ridicat, încerc să mă vindec. Nu știu dacă am reușit până acum. Un robot umil mi-ar prinde bine, m-ar ajuta să scot afară din mine toate rateurile, tot negrul pe care l-am ascuns, să scot nervii pe care i-am mototolit și să-i las să se aerisească. Câteodată am nevoie de puritate, de liniște, de nevoia fiziologică de a redeveni cast. Să privesc lumea din scutece și să văd cum se apleacă peste mine oameni în toată firea care zâmbesc tâmp și fac glume proaste. Iese soarele. Se montează un cort imens în care se va bea și se va dansa în următoarele zile. E sărbătoare iarăși. Abia am intrat în 2020 și se sărbătorește din nou. Ce? De ce? Habar nu am, nu-mi pun astfel de întrebări. Vrem să trăim epoca asta cretină în care părem cu toții fericiți. Râdem la comandă, atunci când se aprinde becul roșu în studio, facem botic de rățușcă la poză și devenim penibili în văzul lumii. Fericire și iubire pe toată linia. Vreau un infern nou-nouț. Cu alte reguli. În care să nu mai așteptăm extaziați apusurile de soare. Pentru că toate sunt la fel. Când vine seara se face frig. Nimic nou, doar disperare și plăpumi agresive.