Mulți dintre noi dorim să ne maturizăm înainte de bătrânețe, să mergem dincolo un pic mai înțelepți, cu părul alb și mâinile crețe. Să nu ne rezemăm de gardul neființei degeaba, ca niște trestii goale prin care suflă vântul. Unii reușesc. Alții joacă rolul puiului care nu a reușit să iasă din oul pe care-l înghit asiaticii drept delicatesă. Unul decorativ, fără importanță. Ca nostalgiile care ne domină acum. Un rol la fel de irelevant ca peștii din sticlă colorată și ca balerinele din porțelan cățărate pe televizoarele care nu se deschideau aproape niciodată. Cineva trebuie să inventeze urnele cu orificiu. În grămăjoara aceea de cenușă există mereu un miligram de suflet care dorește să evadeze și nu știe pe unde ar putea să o facă. Nu s-a gândit nimeni la asta, nu-i așa? La ce bun? Sufletele noastre merg prin ploaie acoperite cu pelerine din plastic, umbrele din plastic, haine din plastic. Totul din plastic. O specie acoperită cu prezervative din plastic care nici măcar nu lasă în urma ei mirosuri de fructe exotice.