Îmi este foarte dor de vremurile în care eram ciutan fără experiență, cu coșuri pe față și timiditate excesivă, mi-e dor de indolență, de prostrație, de senzația de foame și de neliniște de la miezul nopții, mi-e dor de femeile la care mă uitam pierdut fără să am nici cea mai mică idee despre ce le-aș putea spune, caut cu privirea potăile care se răcoreau sub geamul de la parter lingându-și labele și cozile, nostalgiile încolonate, dezordinea nesărată a tuturor spaimelor mele. Am crescut. Mă întreb de ce. Și de ce s-a petrecut totul atât de repede? De ce nu mai pot acum să ghicesc unde se află luciul anonim al nepăsării?