Oamenii și-au rătăcit idealurile. Poate că nu le-au avut niciodată. Sau poate că ceea ce pentru unii înseamnă idealuri, pentru alții nu sunt decât ținte. Pe care și-au propus să le atingă imediat. Dintr-o pocnitură de degete. Dar ce înseamnă imediat? Ce este imediat pentru un fluture, pentru o piatră, dar pentru un om? Cred că neantul imediatului are colțurile spintecate de nerăbdare și de orbire, neantul imediatului este atât de iluzoriu încât râdem în somn de propria noastră neputință. Idealul meu în această clipă este să dorm fără întrerupere o jumătate de an. Sau chiar unul întreg. Zi și noapte. Să distrug legile fiziologiei și să mă pot trezi într-o lume în care nu mai există altceva decât liniște. Iar liniștea să fie atât de asurzitoare încât să fiu nevoit să adorm la loc. Eu nu le-am rătăcit. Le-am pierdut fără urmă, simt că pot să funcționez și fără ele. Ca o mașinărie pusă pe pilot automat: mă trezesc, respir, consum hrană, beau apă, îmi fac nevoile, încerc să mă integrez în societate și în sistem, după care mă bag în pat și încerc să-mi revin pentru a o lua de la capăt a doua zi. Ca un idealist ce mă aflu.