Îmi vin tot felul de cuvinte ciudate în minte. Nu, nu pot poza la infinit într-un tip educat. Mi-e silă, mi-e lene, sunt sătul. Sătul de ce se-ntâmplă-n jur, de tăcerea celor care ar trebui să vorbească (dar, vai, nu se câștigă voturi din asta), de capetele ascunse în nisip, de mizeria morală, de tot.

Trebuie să fii foarte atent și să nu superi nația asta simandicoasă, nu poți spune că românii sunt rasiști, xenofobi, homofobi. Nu, nu e voie. Pentru că apare din neantul parșiv și cald al canapelei atletul românismului veritabil și îți bate obrazul: „Băăăăă căpșunarule, vezi că nu toți românii sunt la fel!”

E clar că nu toți suntem identici, dar am tot obosit de-a lungul anilor să spun că generalizarea cu intenția de a sublinia defecte nu reprezintă o caracterizare absolută și irevocabilă. Când spui că românii sunt creștini ipocriți este foarte clar că lucrurile nu stau așa, deși dacă am studia din punct de vedere sociologic lucrurile, am vedea o realitate care ne-ar cutremura pe loc. Dar nu despre asta e vorba, nu discutăm aici despre generalizare versus absolutizare.

Aș fi vrut să scriu o mică poveste. Despre un sat spaniol care avea prin anul 2000 aproximativ 3500 de locuitori. Sotillo de la Adrada se numește. Se află cam la o oră și ceva de Madrid, în provincia Avila. Acolo am ajuns prima dată. Acolo am dormit prima mea noapte în Spania acum 20 de ani. Acolo am muncit la negru pentru că actele mele non-UE nu-mi permiteau să mă angajez legal. Acolo am fost plătit prima dată în pesetas, am mâncat, am băut, mi-am cumpărat haine în altă țară decât cea din care plecasem.

Acolo, în Sotillo, am cărat pietre, am împrăștiat pământ cu lopata, am pus primele cărămizi din viața mea la o casă, am umplut mii de colaci cu frișcă și fructe uscate (Rosconul de Reyes pentru cunoscători), acolo am spălat piscine și am tăiat lemne cu drujba. Totul la negru, fără acte. Pentru că Spania urla atunci după forță de muncă. Băteai în trei uși și ți se oferea de lucru imediat.

Dar NIMENI, niciodată, nicio secundă nu a spus „A venit ăsta să ne ia locurile de muncă, să ne schimbe tradițiile.” Nu s-a întâmplat așa ceva. În satul acela eram atunci cinci români. Acum, în 2020, sunt în jur de 60. Sotillo are astăzi aproape 5000 de locuitori: spanioli, marocani, români, bolivieni, columbieni, sudanezi, polonezi, bulgari, pakistanezi, chinezi, dominicani, cubanezi etc. Nu s-a schimbat nimic. Poate doar extrema dreaptă mai face ceva valuri printre proști.

Se ține Ramadanul. La fel, Paștele și Crăciunul. Anul Nou chinezesc se sărbătorește în piață. Cubanezii dansează salsa de rup pietrele în Sotillo de la Adrada. Spaniolii își țin în continuare sărbătorile catolice așa cum o fac de sute de ani. În firmele din sat muncesc spanioli, români, marocani și portughezi laolaltă.

Pentru că nu contează cine face pâinea, cine umple cârnatul sau cine amestecă zerul ca să iasă brânza. Nu contează dacă mâinile sunt albe sau negre. Doar în mintea unor suflete bolnave pot exista aceste diferențe monstruoase.

Text preluat de Republica.ro