După terminarea stagiului militar am lucrat în presă timp de șase ani de zile. Multă mizerie politică, multe influențe, multe telefoane. M-am lovit mereu de tot felul de guriști, de muzicanți, de poeți scăpătați, de securiști și bolșevici spălați și frezați, trecuți în tabăra „democratică”, de naționaliști libidinoși de mucava, de ratați care nu știau să pună o frază-n foaie fără aprobare de sus, de infractori, pușcăriași deghizați în patroni de revistă, agramați de carieră. Excepții? Sigur că da. Au fost. Am plecat din țară în 2000. Se pregătea Iliescu să revină. Și a făcut-o pe cai mari. Mie, gură mare fiind de pe atunci, mi s-a spus că trebuie să intru într-un partid dacă vreau să continui. După numai câteva luni decolam spre Căpșunistan, unde sunt și astăzi.

Am crezut că momentul Colectiv va fi un reper în modificarea radicală a mentalității societății românești. Un examen de maturitate. Nimic mai fals. S-a creat o mișcare suavă. Câteva sute de mii de oameni au început să reacționeze diferit. Atât. Restul au rămas în inerție, la căldurică.

Clasa politică este vomitivă. Formată din blatiști fără scrupule, din traseiști, din veleitari care execută pe „fir scurt” și din lepre care și-au instalat copiii și nepoții în funcții pentru a prelua comenzile administrației. Și în politică mi-ar plăcea să cred că există oameni care vor ca lucrurile să se petreacă la fel ca într-o democrație veritabilă. Dar sunt puțini, reprezintă o minoritate care dă și ea semne de stagnare etică și morală. Unii s-au conformat, unii se mușcă reciproc, au ajuns într-o poziție confortabilă și lupta nu mai are sens, alții au abandonat și și-au reluat carierele.

Eu mai am momente în care îmi injectez, din când în când, speranță. Dar trec repede, motive am în fiecare zi. După spectacolul sinistru de astăzi (moțiune, înțelegeri pe sub masă) îmi este doar silă. Am voie să fiu dezamăgit? Scârbit? Am. Mulțumesc.