Nu știu cât de sănătos este să realizezi dintr-odată că ajungi într-un loc anume și nu mai ai cum să înaintezi, te oprești năuc, privești înainte, înapoi, în părți, în sus, vezi doar că-n jos ar fi o opțiune și trebuie să sapi pentru a-ți face drum. Te cuprinde disperarea, auzi cum intră-n tine moroii lui Sorescu și cauți imediat o funie de usturoi și un țăruș ascuțit cu care să-ți faci treaba. Să ți-l înfigi adânc și să râzi cu limba scoasă. Lucrurile se termină, pierd din dimensiuni, din culoare, din luminozitate, deschizi uși și ferestre, dar aerul nu mai circulă, urcușul se-ntoarce și aluneci pe el de-a-ndoaselea. Ca pe o sanie pe care a apucat-o nebunia în plină noapte, nu o poți controla și fuge în toate părțile, îți rupe picioarele și sângerezi după ce te freci cu fața de gheață în încercarea de a scăpa viu din ghearele ei reci. După toate astea, peretele. Îl vezi când deschizi ochii: imaculat, imens, enervant de alb și de solid, gata să-ți care pumni. Să te împingă înapoi ca pe un deșeu care începe să miroasă a stătut. Dar tu vrei să înaintezi, să mergi mai departe. Unde? Unde mai departe?