Printre plăcile de gresie din balcon iese, curajoasă, o tulpină. E un castan. Asta va fi sursa mea de hrană peste douăzeci de ani: fierte, prăjite, crude, făină de castane, ulei de castane, friptură de castane. Nu-mi place să fie în sânge, leșin dacă văd roșu-n farfurie. Am visat că mă jucam cu o pană pe gâtul unei femei. Își ținea sânii cuprinși cu palmele, iar eu așteptam… Nu am vise din astea, cred că mi s-a cuibărit vreo fotografie prin subconștient. De obicei zbor, mă arunc de la înălțimi foarte mari și cad în picioare. Mi-e frică mereu să nu-mi intre femurul în abdomen și să mor pe loc. Oamenii râd în visul meu, se spânzură pe rând de stâlpii primăriei, de țevile de căldură, de balcoanele din fier forjat. Au șireturi roz la pantofi. Cravatele nu le atârnă. E straniu, dar își îndreaptă vârfurile în sus arătând găurile cerului din care picură cremă neagră de ghete. Chopin își albește ultima nocturnă, bătrâna de lângă mine a redus volumul. O aud cum vorbește la telefon: Dragă, eu nu mai știu cum e acum, cum gândesc tinerii, dar pe vremea mea lucrurile de care mă îndrăgosteam erau fragile. Nu se puteau atinge, bărbații își acopereau gleznele, femeilor nu li se vedeau sfârcurile pe stradă. Ce naivă e! Nici eu nu mai fac fasolea ca altădată. Acum o cumpăr gata fiartă în borcane de jumătate de kilogram. Tai două cepe mici, le mărunțesc bine cu cuțitul și le fierb cu câțiva stropi de ulei. Grăsime de porc nu mai folosesc, înfundă arterele și urlă nevastă-mea din dormitor: Vrei să mori tânăr? Să mă lași singură pe lume de pe-acum?