Nu-mi mai este scârbă de multă vreme de corupția de la nivel înalt, sunt imun. Am plecat din țară de douăzeci de ani. Se fura atunci foarte mult. Nu s-a schimbat nimic la etajele superioare ale administrației, zeci de milioane de euro dispar fără urmă. În fiecare zi, în fiecare lună, dispar miliarde de euro pe an. Nimeni nu dă socoteală.
Altceva îmi produce silă. Omul de rând, cel care în continuare e furios pentru că marii bandiți fac legea, nu s-a schimbat nici el foarte mult. Un exemplu:
Ieri a venit din România un prieten care locuiește foarte aproape de mine. Azi am băut o cafea împreună și mi-a povestit ceva. Scurt, ca un fapt divers pentru unii:
Cu câteva zile înainte de a se întoarce în Spania, a vizitat împreună cu soția pe cineva care lucrează în Sănătate. O asistentă medicală. Au mâncat, au stat la povești, la cafele. Când să iasă pe ușă, gazda a scos o sacoșă plină cu medicamente: „Luați, să aveți și voi în Spania.” O sacoșă plină, da? Cu medicamente. Amicii mei nu au luat-o, s-au urcat în mașină și au plecat. O sacoșă plină cu medicamente în țara în care trebuie să mergi cu Aspirina în buzunar la spital, cu pansamentele proprii și cu sticla de spirt la purtător. O sacoșă plină cu medicamente în țara în care salariile din Sănătate au crescut enorm în ultimii ani. O sacoșă plină cu medicamente furate din spitalul în care doamna lucrează. Că doar nu le-a cumpărat din salariul său, da?
Asta îmi produce încă silă. Ipocrizia asta care ne va ucide lent, fără menajamente.
Paul Gabor 