„Nu toată lumea are păpică, internet, apă și săpun.”

Astăzi se vor supăra cititorii obișnuiți cu zgomotul mediatic. Și nu cred că este un lucru rău, dimpotrivă: din reacții diverse se naște curiozitatea, din reacții diverse iese la suprafață cunoașterea. Azi nu vom vorbi direct despre moarte, despre miile de decese din Spania, nici despre politică și neajunsurile sale. Voi propune altceva, o abordare mai lină. O picătură de cultură, chiar dacă știm cu toții că se digeră greu. Românii nu citesc, nu consumă carte, așa cum bine se știe că suntem la coada multor clasamente europene și mondiale. Nu trebuie să ne fie rușine, este nevoie doar de conștientizare și de o restabilire a priorităților. Dar să revenim:

Alina Popescu este scriitoare. Locuiește în Valladolid. Acolo s-a „împământenit”, are o familie, o casă, o masă în jurul căreia se strâng cei dragi, o cutie cu globuri pe care o scoate din cămară atunci când vine iarna și pomul se împodobește. Am rugat-o să-mi descrie situația pe care o traversăm în această perioadă. Nu am nevoie de cifre, sunt pe toate televiziunile.

Am vrut să aduc stiloul unui scriitor și să-l pun la treabă. Avem nevoie și de asta câteodată, nu doar de săgeți otrăvitoare pe care să ni le înfigem reciproc în vene. Îmi place să cred că această platformă nu este doar un spațiu în care au loc doar etalări de cifre seci, ci pot conviețui și multe alte forme de exprimare.

Alina Popescu – despre izolare, teamă, dans, orez cu lapte și coronavirus:

„Între două lumi” – Așa s-ar numi în română cartea pe care am scris-o și publicat-o acum câțiva ani în limba spaniolă: „Un pie entre dos mundos”. Mi s-a părut potrivit să încep așa, pentru că mă simt exact ca titlul ăsta de când mi-am pus rădăcinile și visele în geamantan și-am plecat în lumea largă – aveam douăștrei de ani și un chef nebun de a-mi făuri viața -, și așa mă simt și acum, în zilele astea atât de… nefirești pentru omenire. În zilele astea pe care pun pariu că nimeni n-a crezut că le va trăi.

Azi e joi, a treisprezecea zi de stare de alarmă și de stat în casă. Treisprezece zile în care eu am ieșit de trei ori afară, să duc gunoiul la tomberoanele aflate la câțiva metri de casă… Familia mea e formată din patru persoane: mamă, tată, fiu și fiică. Patru norocoși, știu. Patru norocoși cu litere mari. Lucrăm de-acasă, învățăm de-acasă, avem păpică, internet, apă și săpun și chiar și-un peticel de curticică pe care eu am românizat-o cu zambile, narcise, frezii și liliac, așa cum facem toți românii ăștia „trădători” de neam și țară. Raul tocmai a tuns iarba, iar eu mă topesc după mirosul de iarbă proaspăt cosită

Zona în care locuim – într-o mică localitate lipită de Valladolid, în întinsa Castilie, cea soră cu Leonul -, este mai… periferică. Priveliștile cu câmpii înverzite sau uscate, după caz și anotimp, de care ne-am bucurat atâta atunci când ne-am mutat aici acum trei ani, ne împiedică să vedem o realitate pe care nici măcar la televizor nu vreau să o văd. Noroc cu Mara, care are aproape trei ani, și televizorul merge – atunci când merge – doar pe desene animate. Ba ieri s-a mai uitat și frati-su un pic, c-au început spaniolii să dea lecții pentru școlari la teveu, iar Andrés, care știe pe de rost toate steagurile din lume, din cauză de… pasiune nebună pentru fotbal, a nimerit exact la ora de geografie.

I-am zis și lu’ mama să nu se mai uite chiar la toate știrile. Mama și tata sunt încă tineri. Mă rog, ei nu sunt de aceeași părere. Au 65 și 67 de ani, iar aici, în Spania, țara în care locuiesc de aproape douăzeci de ani, nimeni nu se consideră în vârstă pînă pe la vreo optzeci, așa… Ceea ce mie mi se pare minunat. Dar ei stau în România. De câteva săptămâni sunt îngrozită de faptul că poate ajunge virusul la țară, la țara mea de pe Vlașca unde-mi încarc bateriile de două ori pe an. Dacă aș fi știut, poate că și eu aș fi încercat să ajung la ei. Și aș fi fost băgată în aceeași oală cu toți căpșunarii, că doar căpșunari și căpșunărese suntem cu toții și toatele, fie că stăm în Spania, Italia sau eu mai știu unde. Voi ați venit cu virușii, ce căutați aici, până acum Românica vă puțea și acum vreți în Românica, stați în străinătatea voastră, și-un lung și trist etcetera. Nu sunt polemicoasă de felul meu, dar mă consider empatică, așa ca încerc să mă pun și-n locul unuia, și-ntr-al altuia. Chestia asta cu empatia simplifică mult lucrurile.

Încerc să alung gândul că dacă părinții mei vor avea nevoie de mine, eu nu voi putea ajunge la ei… și mi se pare oribil, de un milion de ori oribil, și cred că în pielea mea sunt mulți români și mulți emigranți de orice nație. Dar, așa cum îmi spune prietena mea Irene, spanioloaică din Extremadura măritată cu un castilian: „Distanțele se egalează în situația de față, draga mea! Nici eu n-aș putea merge la ai mei dacă s-ar întampla ceva”. Răul multora, consolarea proștilor, spune proverbul spaniol.

Abia-abia am convins-o pe mama acum o săptămână și ceva să stea acasă. Degeaba, vecinii și rudele încă îi vizitau. Acum nu se mai vizitează nimeni. Cei care râdeau și nu credeau, acum stau acasă speriați. Așa cum s-a întâmplat și în Spania. Și în Italia. Măcar de-ar sta acasă cât mai mulți. Să treacă nebunia asta mai repede.

Cât mi-ar fi plăcut să-i fi adus aici acum câteva săptămâni, ce fericită aș fi fost să-i am aici! Pentru că noi, cei patru membri ai familiei, închiși în casă de treisprezece zile, ducem cu bine acest soi de… arest la domiciliu. Viața asta e șugubeață tare când vrea… Până acum două săptămâni ne smiorcăiam cu toții că alergăm prea mult, că nu avem timp, ne umpleam feisbucurile duminică seara cu vai, mâine e luni și ce nașpa că e luni, iar joia cu hai că mâine e vineri, minunat, mai răbdați un pic, oameni buni. Uite că acum nu mai avem nici luni, nici vineri, nici duminică. E greu să vezi lucruri bune cu coronavirusul ăsta netrebnic. Dar n-avem încotro. Musai să le vedem. Astfel nu ni se duce neam nodul din gât, cu care și eu mă lupt de câteva zile, și nici presiunea constantă din capul pieptului, și nici lacrimile pe care nu știu cum să le șterg mai repede ca sa nu mă vadă Mara, căreia oricum îi spun ca mă doare capul, pentru că ea știe că nu ne lasă poliția să ieșim din casă și nici nu pune mai multe întrebări. Câteodată un copil de trei ani pricepe mai multe decât un om mare…

Într-o seară am facut pâinici în tigaie. Evident că ale mamei ies de un catralion de ori mai bune, și, chiar și cu ea la telefon, pe apel video – c-așa fac atunci când vreau să-mi asigur succesul rețetei -, ale mele tot nu ies la fel. N-a contat, le-am mâncat în timp record toți patru, cu mujdeiul pe care Raul, cu toată sămânța lui de Cid Campeador, a învățat să-l facă de minune.

În altă seară am făcut orez cu lapte. Și m-am bucurat atunci când aia mică a doua zi l-a vrut cald. Spaniolii îl mănâncă rece, dar ea e și bucățică de româncă doar, și îi curge românismul prin vene, se vede și atunci când mă pune seara să-i citesc „en rumano”, adică pe românește, povestea de nani-nani, și atunci când acum trei zile a pronunțat „cotoroanță” cu o claritate care mi-a umezit ochii, și când pune mâinile în șold ca să jucăm o horă. Pentru că… da, în ziua a patra – sau a cincea? – de stat în casă, noi amândouă am început și ora zilnică de dans. Ne încălzim c-un dans din buric – ni s-au împrăștiat toate zorzonelele de la niște fuste de araboaică pe care le recuperasem din pod, și am tot adunat biluță cu biluță ca să nu ne prindă tati, că abia dăduse cu aspiratorul -, apoi continuăm cu ansamblul Murgulețu de la noi din sat, niște copii și adolescenți minunați pe care Gigel îi învață hora dreaptă, și sârba, și țigăneasca, și Călușul… Și, dacă mami mai are suflare (măcar de-ar mai slăbi și ea), mai (ne facem că) facem și ceva irlandeze, că tot un fel de aerobic intensiv sunt și astea. Dans să fie. Ocupație să fie. Ocupație de criză cu coronavirus să fie.

Cât despre frățiorul adolescent, face mai mult sport decât teme, e-adevărat; și… trăiasca wifi-ul! Ia gândiți-vă cum ar fi daca n-am avea wifi! Atunci chiar ar fi criza crizelor… Niste norocoși, cum vă spuneam.

Probabil că așa aș începe „jurnalul de pandemie”. Asa l-aș și termina. Nu cu nodul în gât și nici cu teama în suflet, ci cu speranța în viitor, cu gândul la… va fi bine. Va fi greu, dar va fi bine. Trebuie să fie bine, dragi români din lumea largă și dragi români din România, dragi români care vă simțiți, ca și mine, între două lumi. Să fiți curajoși și, mai ales, să fiți buni și generoși! Pentru că nu toată lumea are păpică, internet, apă și săpun.”

Pentru Jurnal de Emigrant