Paul Gabor

N-am încercat niciodată să scriu cu ochii închiși. Mă rog, pe jumătate închiși. Se deschid atât cât să privească veioza și se culcă iarăși pentru câteva minute. E aproape unu și jumătate, am o cârpă de praf pe noptieră. A ajuns aici din întâmplare. Nu există praf pe taste, nici în casă, nici pe stradă. Pe timp de pandemie nu mai există particule. Roșiile din bucătărie mi-au promis că se vor păstra proaspete, televizorul s-a transformat în suport pentru căști. Le-am agățat de marginea de sus, atârnă și se balansează, trece motanul pe lângă ele și le mai mișcă cu labele. Ușița prin care iese în balcon scârțâie, bate vântul în ea, câteva cârlige rupte se plimbă și ele pe gresie. Deschid dreptul, văd iar veioza. Somnul vrea să se instaleze ca un nor de iarbă în capul meu. Da, pot să scriu pe întuneric. E recomandabil, satisfăcător. Și nici cârligele nu se mai aud.