În ce condiții am putea să vorbim relaxați despre viețuire? Dar despre supraviețuire? Mai plusez încă un jeton: dar despre supraviețuire în timpul pandemiei? Este un subiect atât de lustruit zilele acestea, atât de neverosimil la începutul anului: un amestec febril de spaimă, nonșalanță, isterie, încă un zar pe care istoria ni-l aruncă pe masă și nu știm pe ce parte va cădea, liliacul fiert insuficient într-un cazan din China, maeștrii sordizi ai eugeniei făcând scăderi deasupra capetelor noastre, planeta care nu ne mai suportă, cipuri sub piele, sateliții care ne vor spiona în baie… Cine n-ar întoarce capul la veștile astea măcar dintr-o curiozitate intuitivă, câți dintre noi ar râde și cine le-ar lua în serios, câți nu și-ar regla bioritmul după acest „bau-bau” contemporan? 

La trei dimineața, de la masa mea de scris se simte Mediterana. Am încă auzul ascuțit, nu mă trage pe sfoară. Deschisesem o portocală, am apăsat-o prea tare și s-au lipit câteva picături de peretele din dreapta. Era începutul lui martie, vedeam străzile din Wuhan la televizor și nu-mi puteam imagina milioanele de omuleți galbeni închiși în case de frică. Unde se ascunseseră? De ce? M-am ridicat de pe scaun și am șters stropii de pe pereți cu un șervețel. Dacă am Covid în portocală și mi se îmbolnăvesc pereții? Cum voi mai putea sta liniștit pe imensul meu scaun, cu ochii lipiți de vârful pixului care nu mai vrea să scrie? Am paralizat. Pandemia se plimba printre cărți, sălta de pe un raft pe celălalt. Râdea și îmi lovea fața cu știrile din televizor. Am aruncat șervețelul umed în coșul de gunoi, devenise și el o amenințare. Un biet peticuț de hârtie se transformase într-un inamic implacabil, hidos, cu gheare diforme, gata să-mi blocheze plămânii și să mă intubeze imediat, să mă țină legat de mâini și de picioare, fără să mă pot scărpina la nas, pe un pat din fier. Saloanele de spital sunt canale prin care înveți să comunici într-o limbă necunoscută, albul noptierelor te civilizează, te domesticește brusc și îți închide buzele. Virusul și portocala – tandemul virico-citric încărcat de duioșie patogenă, neștiutul cuplu care îmi aprinde veioza în aceste zile de izolare. 

Intru să cumpăr pâine, doi ardei grași și niște vinete. Mi-e poftă de salată de vinete cu ceapă tăiată nu foarte mărunt, să-mi crănțăne-n dinți, o frec cu ulei de măsline până se albește și pun straturi groase pe pâinea prăjită, arunc sare grunjoasă, torn vin în pahar și strivesc coronavirusul sub papucul de plastic. În magazin e răcoare. Și liniște. Multă liniște. Din martie încoace nu se mai pune muzică în difuzoare. O voce rârâită ne spune că trebuie să folosim alcool sanitar și mănuși de protecție. Seamănă cu Charles Aznavour. Frunzele de varză din raft seamănă și ele cu batista sa din buzunarul de la piept. Peștii stau culcați pe-o parte, pe gheață, din stivele de pătrunjel vine un miros dulceag, de grădină de țară, acolo unde bunică-mea dădea cu sapa toată ziua. Îmi salut vecinii. Ne ascundem în spatele măștilor și stăm cuminți la coadă. Pun ardeii pe bandă. Și vinetele. Am mai luat și ceapă verde. O fi având viruși printre frunze? Dacă mi se oprește respirația? Am eu obsesia asta de când cu isteria colectivă, trag aer în piept sacadat, uit să-mi umplu plămânii și dau vina pe pandemie. Cineva trebuie să plătească. Dacă eu nu, chinezii. Dacă nu ei, atunci lilacul ăla nefiert care s-a răzbunat pe oameni și i-a ascuns în case. 

Îmi propusesem să scriu ceva serios, documentat, o poveste reală care să ne facă pe toți să ne trezim din letargie. Am reușit, totul e autentic. Am rămas fără șervețele. Îl iau pe cel din coșul de gunoi, mai văd câțiva stropi pe perete. Stropi de Covid portocaliu, picături de pandemie citrică. Le voi șterge bine, poate că astfel va ieși specia umană mai repede din hibernare.