Demonii reușesc să mă extenueze. Transa mă învață să intru în pielea sclavilor care urcau în spinare bolovani imenși pe Machu Picchu. Sângerau, biciuiți, arși de sete, se aruncau în hăuri când nu mai foloseau la nimic. Când mă ridic, mă ard pleoapele pe dinăuntru. Îi urăsc pe anticii care m-au învățat că entuziasmul înseamnă să-i ai pe zei în interiorul tău, să-i duci de mână, să-i hrănești și să le zâmbești chiar dacă în acel moment nu-ți vine decât să le crăpi șira spinării. Nu vreau altceva decât să am dreptul la visare. Întins pe canapea, alături de femeia aceasta care mă păzește să nu înnebunesc subit, caut frânghii cu ajutorul cărora să urc lin în cer și să văd lumea de acolo. Am dreptul la delir, îl caut, am nevoie și de alte circumstanțe pentru a înțelege oamenii. Am obosit căutând obiective, în loc să las străzile să-și facă treaba și să mă îndrume. E rostul lor. Au fost făcute în așa fel încât să mergi instinctiv în direcția bună, fără să pierzi timpul căutând indicatoare.