Ador refugiul. M-aș regăsi foarte bine în interiorul unui cub Rubik și aș privi lumea printre pătrățelele colorate rotite cu o singură mână. Aici, întins, reușesc să-mi părăsesc sinele și să-i dau libertate. Mă simt protejat în spații circulare, în ape rotunde, chiar dacă nu sunt sărate și nu au în ele pic de albastru, chiar dacă le lipsesc prădătorii și coralii în care îți poți scrijeli tălpile. Acolo m-aș retrage, în cercul acvatic, și aș înota lipindu-mă din când în când de margini, pentru a-mi trage sufletul. Dau din brațe, mă lovesc de pat, îi ating genunchii a nu știu câta oară, mi s-au încins tendoanele umerilor. Plâng, lacrimile se amestecă cu apa sărată și totul devine mai albastru. Ca în orice vis recurent, apar rechinii care mușcă și ei din tălpile mele. Nu am vrut labe de scafandru. Aș fi ajuns mai repede. Oriunde. În urma mea ar fi rămas cu boturile căscate, săltând uimiți peste geamanduri. Am sentimentul acela tâmpit: că ei mă cunosc, că-mi știu toate secretele și vor doar să râdă de mine. Să-și confirme că nu au greșit nici acum victima. E o litanie, plictisitoare cumva, un murmur scos la nesfârșit printre dinții lor ascuțiți. Nu mai vreau s-o ascult niciodată. Îmi voi aduce bila de sticlă și mă voi ascunde în interior. Acolo nu mi se poate întâmpla nimic rău.