„Un gnostic senzual la limita haosului”

Volumul „Rapel” este prezentat de Doru Căstăian – profesor, traducător, scriitor. Câteva fragmente din prefața pe care mi-a dăruit-o, spre bucuria mea:

„Rapel este un volum în care se intră cu uimire și din care se iese cu uimire. Cunoscându-l pe prozatorul Paul Gabor din Negustorul de pipe, nu pot spune că am fost surprins de forța remarcabilă a volumului. Am fost însă surprins fără doar și poate de siguranța cu care un scriitor ca el – încă neexperimentat, o putem spune – se folosește de mijloace literare și estetice complexe pentru a crea această simfonie neagră și adictivă. Pentru că prozele scurte ale volumului nu pot fi citite decât din mijlocul unei unități conceptuale, artistice și tematice.

Rapel este mărturisirea unui ins îmbătrânit înainte de vreme, o radiografie frisonantă a subțirimii ontologice a lumii și a friabilității ireductibile a ființei umane. Într-o epocă a suprafeței, Paul Gabor își ia timp pentru a sonda adâncimi. Într-o vreme a neofanatismului, Gabor își face timp pentru nuanțe. Într-o vreme a mizerabilismului, Rapel este scuturat de concentrări de frumusețe pură, într-o scriitură complexă, decantând numeroase lecturi și influențe (textele lui Paul Gabor sunt o combinație de Malte Laurids Brigge, Cărtărescu și Hrabal, munca unui prozator citit în cel mai bun sens al cuvântului).

Omul lui Gabor este un om târziu, personajul de umbră care îi bântuie și îi înfioară textele este conștiința lucidă și goală. Este un om al epocii lui, păstrându-se deopotrivă în afara ei și în afara logicii ei. Este dublul specular și inversat al entuziastului superficial, care este celălalt tip major al epocii noastre. Lumea lui Gabor nu este o lume săracă, ci aș spune mai degrabă că este o lume împinsă la marginea haosului de luciditatea morbidă, de depresiv, care o desface, aproape refuzând să o mai facă. Pentru că prozatorul știe, departe de realismul naiv, că lumea există atât timp cât conștiința o susține și, mai mult decât atât, atât timp cât conștiința îi dă consimțământul. Or, tocmai acest consimțământ este ceea ce acordă și retrag permanent prozele din volum: dansul etern dintre a fi sau a nu fi, decizia care fundamentează toate deciziile, khora, punctul de nebunie. Fără consimțământ, viața este curgere fără sens, iar lumea nu mai lumește, ci devine simplă aglomerare i-logică, agregare fără sens și fără viitor, ca în proza Clape sau ca în textul final al volumului, unde disoluția devine totală: gesturile sunt mașinale, chipurile se golesc de viață, orice întâlnire devine accidentală, atingerea imposibilă, monștrii sacri (ca Da Vinci) sau starurile rock (ca Lennon) devin spectrale, iar singurul lucru care mișcă încă spasmodic lumea (ca o îngânare și o batjocură, totodată) rămâne dorința sexuală. Tot ceea ce susținea cândva arhitectura sensului se pierde, se descărnează, se schimonosește. Vălul a căzut, iar dincolo nu se află nimic: „John Lennon cântă într-o sală aseptică. Pare bătrân și obosit. Nu mai poate fredona nimic, nici chitara nu-l mai ascultă, pianul mârâie pe limba lui necunoscută, peruci blonde dansează, mopurile se agită, apar și chirurgii care vor să taie în carne vie. Sunt uimit de acustică. Mângâi pereții verzi ai camerei și Imagine all the people se aude din spatele paravanului de carton.“ (Minuscule).

Personajul lui Gabor, cu carnația lui de auto- confesiv, este un mare erotic și, pentru că cele două merg aproape întotdeauna mână în mână, este și un mare religios. Dezbărată de instituții, de formă și de sens, sensibilitatea religioasă din prozele lui Gabor revine la origini, la acea receptivitate pură față de sacru ce nu poate fi codificată complet vreodată: acea receptivitate care trece prin dezmăț și hulă, prin incandescența lichidelor seminale, prin tăcerea asurzitoare a spațiilor infinite, pentru care Dumnezeu însuși devine piedică și poticnire. Un Dumnezeu căruia i se arată obrazul sacru pentru inconsistența lumii de aici, vechiul fior gnostic care ar blestema și ar mătura pe jos cu Creatorul întregului Univers. Universul atât de strâmb în care un Allah absurd te împiedică, cu răutatea lui de bătrân acrit, să îmbrățișezi o fată frumoasă de cincisprezece ani. Dumnezeul lui Gabor e arhitectul de media 7 al gnosticilor, meseriașul îndoielnic rămas – după ce toți ceilalți au emigrat în Spania sau în interstițiile lui Epicur – să dreagă la infinit clădirea sa sinistră lipsită de fundație și plină de robineți ruginiți.”