De azi-dimineață tot caut un eufemism pentru „nerușinare”. E luni, abia a început săptămâna, unii încă lucrează, alții stau deja lungiți pe nisip cu picioarele în apă și cu ceva rece în pahar, iar mie îmi este greu să cer ajutor în acest demers. Aș alege între „nepotrivire, dezacord, discordanță, inadecvare”, lista de sinonime aș putea-o lungi mai mult, dar ce folos… Nu aș vrea să irit pe nimeni la început de săptămână. Totuși, am introdus deja degetul în apă. Deschid laptopul și găsesc printre mesaje câteva rânduri care zic așa: „Am avut treaba în ultimele saptamani si nu prea am intrat pe fb dar credeam ca ai sa ma anunti ca ai scos cartea noua as fi cumparat-o si eu acum nu mai pot poate in toamna”. Respect, desigur, ortografia originală. Întotdeauna am făcut acest lucru. 

De ce caut eufemisme? Îmi este mult mai comod. Și am devenit mult mai calm în ultima vreme. Unii nu pot mai mult, pur și simplu. E un fapt, nu o presupunere. Sigur, aș fi putut să trimit câteva mii de mesaje private, să cotcodăcesc întruna, să insist penibil cu cinci postări zilnice sau să perorez fără limită și noimă despre importanța deschiderii cărților într-o societate în care doar vântul le mai răsfoiește, așa cum zicea un clasic mai demult. Tot despre existența „nepotrivirii” mi-a adus aminte o doamnă când mi-a scris că ar trebui să-i trimit cărțile pentru că, atenție, „suntem prieteni pe facebook”. Așa, pe nepusă masă, gratuit, de la mine din buzunar, cu dezinvoltură. Am găsit, da, un eufemism și pentru „tupeu”. 

Scriu din plăcere. Nu am altă motivație. Nu mă voi îmbogăți din asta, nu țintesc premii, clasamente, busturi pe alei sau prezență în manuale. Scriu pentru că-mi place să caut sensuri și să-mi creez o imagine proprie a lumii, a oamenilor, a senzațiilor, scriu extrem de nișat și este un aspect pe care mi l-am asumat din prima zi. Într-o piață în care este foarte ușor să vinzi enorm dacă respecți câteva șabloane puerile, am ales să scriu exact ce-mi fată mintea în secunda în care mă așez în fața tastelor, fără compromisuri, fără să mă gândesc dacă lezez sau dacă inspir, dacă îmi subminez imaginea sau dacă produc crampe cuiva în timp ce-mi parcurge cărțile. Aș mai scrie despre protocol, despre decență, despre vizibilitate, interese și nimicnicie, distanțe, suficiență, omerte, dar nu sunt deloc subiecte care să suscite la reflecție, dimpotrivă. M-am trezit doar într-o stare de nerușinare și am vrut să menționez.