Din momentul în care Spania a intrat în stare de urgență, undeva la mijlocul lunii martie, am scris câteva hectare bune de pagini despre prudență, îngrijorare, am descris cu lux de amănunte faptul că administrația iberică a fost prinsă pe picior greșit și că sistemul sanitar, de altfel foarte bine cotat în Europa, nu a putut face față valului de contaminări. Au fost zile catastrofice, mureau mii de oameni în 24 de ore, cifrele sunt și acum la îndemâna oricui. E suficientă o simplă căutare din taste pentru a se reîmprospăta memoria celor mai puțin informați. 

Sfârșitul lunii iunie a adus relaxarea, s-au eliminat restricțiile, turismul – motorul sacru al PIB-ului spaniol – a fost redeschis, oamenii s-au revărsat pe plajă, la terase, s-au redeschis porțile marilor centre comerciale. Și s-a confirmat discursul specialiștilor și al celor mai sceptici dintre comentatori: „Trebuie menținut cu orice preț sistemul de protecție, este inadmisibilă lipsa măștilor, distanța trebuie păstrată. Facem apel la conștiința fiecărui individ în parte. În orice moment se pot produce noi focare de infecție.” Așa a fost. În aceste zile Spania închide din nou unele zone geografice, se intră iarăși în carantină. Unii s-au relaxat în totalitate și au înțeles că nimic nu li se mai poate întâmpla. 

Nu comentez, refuz de ani de zile să mai fiu categoric. Personal, cred că este un semn de debilitate. Am avut cazuri extrem de dure în jurul meu, chiar în familie, eu însumi nu mi-am revenit nici acum. Mă aflu într-o permanentă stare de „răceală”, de somnolență, am pierdut gust și miros – sunt simptome pe care nu le-am avut niciodată până acum. În imediata mea apropiere au murit zeci de persoane diagnosticate cu Covid-19 deși nu locuiesc într-o zonă aglomerată, nicidecum declarată focar de infecție. 

Unde doresc să ajung? Poate că nicăieri. Repetarea acestor aspecte nu duce la niciun fel de conștientizare din partea nimănui. E trist, dar adevărat. Și unii, și alții suntem convinși că pandemia există sau nu. Unii o vor vedea doar când „buldozerele vor strânge mii de morți” de pe stradă, alții nu vor crede, probabil, decât atunci când în propriile familii se vor petrece drame. Fiecare este liber să creadă orice. În orice. Repet încă o dată ce scrisesem în urmă cu doar câteva luni: România a avut șansa ca acest virus nenorocit să nu facă prăpăd în rândul populației. Sper să rămână în continuare la fel pentru că nu-mi pot imagina ce se poate întâmpla dacă, pe parcursul câtorva zile, vor muri (zeci de) mii de oameni. Colapsul în Sănătate va fi vizibil de pe Lună. Poate că acel moment va deschide niște ochi, poate că atunci se va renunța la glumițe și bancuri prostești, la șușanele de canapea și la eterna zeflemea balcanică. 

Cunosc destul de multe cadre sanitare care s-au aflat în prima linie făcând triaj, dând tratamente, ventilând bolnavii care abia mai puteau să respire, numărând morții și semnând certificatele de deces în spitalele spaniole. Îmi aduc aminte și acum declarația unuia dintre cei mai mari specialiști în virusologie, citez din memorie: „Cine își face planuri de vacanță până în vara lui 2021 este nebun.” Spunea asta la începutul lunii aprilie, atunci când medicii și asistentele se îmbrăcau în pungi de gunoi pentru că nu aveau echipamente de protecție. Sigur că da, suntem liberi să protestăm, să ne enervăm și să contestăm deciziile pe care le iau acum administrațiile diferitelor state, avem toată libertatea din lume pentru a face spume la gură înălțându-ne propriul adevăr în fața celor dispuși să ne asculte, orice om de pe planeta asta poate să urle atunci când are senzația că i se elimină din drepturi. Și pe bună dreptate. Dar urletul e util fără a privi realitatea? Am urmărit cu foarte mare atenție evoluția declarațiilor lui Trump, Salvini, Johnson, Bolsonaro – au coborât destul de mult tonul în fața evidențelor, în fața gropilor comune, în fața unor situații pe care nu le poți controla doar cu „jemanfișisme” pe Twitter. 

Ne relaxăm? Categoric. Nu putem fi victimele permanente ale isteriei colective, nu putem cădea zilnic în plasa celor care aleargă după titluri bombastice pentru un click în plus pe pagină. Haideți să ne relaxăm, să revenim la umanitate, la viețile noastre. Dar și la rațiune. Doar un pic, atât cât ea ne este necesară pentru a ne feri de dezastru. Pot să neg bombele atât timp cât sunetul lor nu mă deranjează, dar e mult mai greu să mă feresc atunci când ele sunt aruncate lângă mine, aici, aproape, lângă șaormeria lui Mustafa.

Pentru ziare.com