E Apa de care-mi povestiseră cei de afară. Un lichid panaceu, tratamentul universal cu care sunt ținuți în viață ultimii înțelepți ai planetei, cărat din străfundurile Asiei în burdufuri de piele de elefant. Bătrâni, cu biletele de adio scrise prin buzunare, sunt aduși aici pentru a fi vindecați. Sau măcar pentru a nu li se agrava bolile. Perdeaua de apă îi atinge și le umezește buzele, ajutând mușchii din jurul gurii să se curbeze a zâmbet, dându-le culoare și puls. Aș vrea să-i înțeleg rotirea mâinii. Să știu de ce mă cheamă la el. Mă înclin și mă apropii de gura lui: De ce ești aici? Îi răspund: aș vrea să trăiesc un an neștiind cum curge timpul, ce nume au zilele săptămânii, de ce orele sunt atât de scurte și nerușinate, vreau să nu mai ating iarba. Să pierd contactul și să plutesc ca un atom nehotărât într-o lume nesigură și decolorată, să mă integrez măcar pentru o vreme într-un trai îmbibat de Ketonal. Dar cel mai mult mi-aș dori să nu exist nici măcar în propriile vise. Să știi că sunt singurul om din lume capabil să înregistreze visele fiecăruia și să i le dea după moarte. Ale tale sunt la mine, mi le poți cere dacă le vrei.