Viața unui fumător de pipă e foarte chinuită, n-aveți de unde ști. Mă plâng și eu pe-aici, că dacă nu o fac eu nu prestează nimeni în acest sens. De-a lungul timpului au dispărut câteva mărci pe care le fumam cu plăcere: Dunhill, Esoterica Tobacciana, acum a venit și rândul celor de la Samuel Gawith să-și ia catrafusele și să plece acasă. Acum două săptămâni am trecut pe la tutungerie ca să văd ce mai au, ce-au mai adus, ce mai pot să vânez pentru stocul domestic. SG nu mai aveau aproape deloc, doar câteva cutii de 50g cu care nu m-am înțeles niciodată bine. „Commonwealth”, ce fumez de obicei, nici urmă. Doar cutia asta de 250g pe care nu am cumpărat-o atunci, nu mă lăsase inima să scot 36 de euro din buzunar. Dar altceva vreau să zic. Tutungeria este a unei familii. Lucrează acolo patru persoane, cred că sunt frați. Rude, în orice caz: două doamne și doi domni. Din când în cand mai apare și șefa, Nuria, o doamnă în vârstă, cea care a pus afacerea pe picioare cum mulți ani în urmă. Am sunat în dimineața asta pentru a întreba dacă mai au cutia mare. Mi-a răspuns unul dintre cei doi bărbați, are un grad moderat de autism. Foarte rar mă întâlnesc cu el la tejghea, de obicei stă prin spate, face hârțoage, inventar, desface marfă prin magazie… „Da, știu cine ești. Cutia de SG o mai am, dar o scot de la vânzare pentru tine. Treci când vrei pe aici, te așteptăm.” Am luat mașina, am făcut 15 kilometri până în Tarragona, când am intrat mi-a zâmbit și mi-a întins cutia. Poate e ceva banal. Dar pe mine m-a hâțânat un pic și trebuie să-mi revin.