„Am o veste extrem de proastă: murim simplu, rapid, murim de tot și pentru totdeauna. Nu există drum pe care să ne întoarcem, doar cei care fumează plante rare mai au teorii proprii și își creează din timpul vieții speranțe îndoielnice”, iată ce poți afla din volumul lui Paul Gabor, „Rapel”, volum care mă bucur că mi-a căzut pe mână, cum se zice, pentru că, deși este un volum de proză scurtă, te ține în priză ca un roman.
Spre deosebire de alte volume de proză scurtă, volume faine pe care le-am citit în ultima vreme, i-aș aminti aici pe scriitorii Flavius Ardelean și pe Ana Donțu, volumul lui Paul Gabor ne oferă o concentrație narativă atipică, o combinație reușită între visceralitate și speranță, recompunând și analizând – chiar și sub cupola aluziei – „românismul”, după cum îmi place mie să-l numesc. Naratorii și personajele, care locuiesc acest spațiu ficțional, trăiesc un fel de latență existențială, încercând, pe de-o parte, să trăiască bine în lumea nouă, în lumea care le-a oferit o șansă odată ieșiți din țară, încercând, pe de altă parte, să-și trateze rănile emoționale, răni cauzate de viețuirea în „românism”.
Apreciez extrem de tare faptul că povestirile din ciclul „Rapel” nu sunt intelectualizate. Asta oferă naturalețe fiecărei povestiri și credibilitate, dincolo de firesc și alte nuanțe care rezultă de aici. Te simți în siguranță în universul ficțional creat de Paul Gabor și te simți atât de apropiat de narator, încât ai impresia că-i poți simți căldura. Naratorul știe că ești prezent, te simte, adesea ți se adresează direct, și, chiar dacă declară că se teme să ți se arate, încercând cumva să se joace cu tine, el o va face din plin.
Fiindcă tot am adus vorba despre naratori, e bine să știți că în „Rapel” naratorii sunt diferiți, că fiecare proză are particularitatea și personalitatea ei. Cu toate astea, cu toate că putem citi poveștile în ordinea în care dorim, plachetele narative create de Paul Gabor au, totuși, ceva în comun. Au aceeași inimă, sunt tentată să spun în primă instanță, când, în fond, corect spus ar fi că au același „ochi”.
Ceea ce face Paul Gabor în acest ciclu de proză scurtă mi se pare extraordinar. Practic, scriitorul reușește să unească cioburile unei suprafețe întregi, netede cândva într-o lentilă care ne dă prilejul nouă, mai ales cititorilor români, să percepem societatea în care trăim („românismul”). Când spun societate, nu mă refer la reprezentarea geografică a țării sau la stat, ci mă refer la starea emoțională care, indiferent de țara în care am locui, există în permanență în conștiința noastră. Acest aspect este cu atât mai deosebit, cu cât el rezultă din subiectivitatea naratorilor, nu din obiectivitatea lor, așa cum se obișnuiește în prozele realiste. Din punctul meu de vedere, „Rapel” este un volum al privirii, în primul rând, al observației – fiindcă mereu există ceva care atrage atenția: o bătaie în ușă, o tobă care zornăie, un pahar de whisk(e)y gol – și al analizei. Or, Paul Gabor, împreună cu naratorii săi, este un fin analizator, cu iz chirurgical – aș putea spune. El știe să-și conducă cititorii doar până la limita dintre mundan și grotesc, oprindu-se pe această linie fină de demarcație și activând în cititor o stare de fapt a realității, fără a-i provoca însă silă. Scriitorul urmărește parcă să trezească în cititor conștiența realității cotidiene, uneori îndemnându-l să se trezească (dacă lucrul mai poate fi cu putință), alteori silindu-l s-o facă. Dacă aspectul îi reușește sau nu, vă las să descoperiți singuri.
Ce vei mai găsi în „Rapel”? Erotism, spaimă, asumare, depășire, iubire, fain expuse narativ, fain rezolvate și suprapuse. În speranța că vei pune și tu mâna pe acest volum, închei neprofesionist cu un pasaj care mi-a plăcut teribil, pentru că surprinde tembelismul lui Homo sapiens sapiens: „Mă plimb câteodată prin cimitirul de la marginea orașului și văd că suntem atât de idioți, încât nici măcar după moarte nu vrem să fim modești: marmură, granit, mausolee, monumente care costă averi din care s-ar putea hrăni sute de nenorociți”.
Trebuie, consider eu, să ne bucurăm că scriitorii români aleg să scrie și proză scurtă. Întotdeauna am apreciat această formulă epică, deși niciodată n-am publicat sub această formă. Proza scurtă, spre deosebire de roman, este, în fond, o concentrație narativă, iar cine este capabil să mânuiască așa ceva, cu siguranță, poate livra un roman extraordinar.
Paul Gabor 