„Rapel” mi-a arătat că trebuie să urci scări pentru a putea vorbi despre fericire. Nu poți trișa mergând cu liftul. Ai nevoie de timp, de dialog cu oamenii pe care îi întâlnești la fiecare etaj, există setea de ascultare, de radiografie, de atingere și de moarte clinică după atingere. Altfel nu se poate. Aș fi putut scrie despre îmbrățișările prin e-mail și despre crizele de anxietate cu destinație precisă, despre hormonii virtuali și despre foamea de carne care întristează în doar câteva secunde. Sau despre miile de experți care dezvoltă la comandă nivelul de oxitocină în corp.
Când nu mă pot exprima, aleg o limbă moartă și încep să-i rescriu dicționarul de la zero. Nu e nimic mai plăcut dimineața decât să-ți faci cafeaua și să te gândești că și Socrate avea sciatică. Ar fi putut inventa un vaccin pentru acest lucru, dar a preferat să taie frunze câinilor din Agora și să ne preschimbe pe toți în visători la normă. Mi-ar mai fi plăcut să scriu rețete de slow-food pe acoperișul unui tren care mă plimbă prin Alpi, să salut caprele care pasc fundamental în ploaie, dar m-am aruncat de infinite ori de pe podul peste Siret și am mâncat napolitane cu muștar sub zăpadă.
Cartea ar fi putut fi scrisă de un pesimist plin de vitalitate, dar și de un om care s-a oprit câteva momente pentru a-și pune viața pe sârma de rufe. Am contemplat-o în timp ce am scris. Cu oarecare doză de uimire și neîncredere. Aștept ca cititorii să uite repede că este un amestec de confesiune ludică și proiecție a unui fior magic în care tot fac eforturi disperate să cred.
Mi-ar plăcea să mă laud că dorm foarte puține ore și că sunt hiperactiv. În realitate ador să plutesc între somn și trezie, aranjându-mi în permanență gândurile în sertărașe pe care le deschid mereu mult mai târziu decât mi-aș dori. Pentru că uit să lipesc etichete. Și se produce imediat un haos din care nu mai pot ieși. Chiar și după apariția acestei cărți mă voi întreba dacă nu cumva am vorbit despre mine prea mult. Sunt convins că am pierdut timp. Și nervi. Prea mulți nervi.
Aș mai putea să vă povestesc aici despre mașina-pinguin care vrea să se hrănească cu dungile vopsite de pe autostradă, despre eficiența unui transplant de inimă și partidele de sex în prag de seară, mi-aș dori să o cunoașteți pe Carlota și să vă cânte Louis Armstrong în dormitor. Dar mă tem că este imposibil. Trebuie să deschideți cartea și să călătorim împreună. Să coborâm cu toții în rapel pe o coardă pe care nu ați mai atins-o niciodată până astăzi. Sunt un vânzător foarte slab, nu aș fi putut face carieră din comisioane, dar pot încerca să vă înșel prin câteva cuvinte.
Paul Gabor 