Spitale în aer

Există oare spitale în care să nu sară nimic în aer, să nu aibă loc explozii din cauza vreunui cablu, să nu ardă copii și bătrâni în paturi, există oare sistem sanitar mai politizat, mai corupt, mai parșiv, există oare elicoptere care să ducă și oameni simpli, nu doar popi și politicieni cu diaree, se vor termina oare discuțiile atât de dese despre mită, numiri după ureche, diplome false și bătaie joc? Poate că există, nu știu în ce măsură sunt excepții. Poate că greșim aruncând din nou anatema. Dar ceva e putred. De la noptiera ruginită și gândacii din saloane, până la felul în care sunt ascunse de fiecare dată gunoaiele sub preș. Nu e putred de ieri sau alaltăieri, ci de zeci de ani. Aș vrea să aud pe cineva care să spună cu mâna pe inimă că am avut vreodată un sistem medical care să fie cât de cât aproape de cel francez sau spaniol. Nu mă pot gândi la Canada, Noua Zeelandă sau Elveția, nu sunt naiv. Ci doar la normalitate. Poate să afirme cineva asta? Nu. Pentru că la noi colcăie mereu câte ceva. Ne place starea asta de infuzie a mucegaiului, să ne uităm la el și să vedem cum sporește, cum înflorește, cum se întinde peste tot. Am fost invitat de curând să scriu un text despre plecare, emigrare, despărțire, dezrădăcinare. Va fi o colecție ce va apărea, probabil, în vara lui 2021. Credeți-mă, vreau să scriu echilibrat, fără emoții inutile, fără efuziuni, nu vreau să scriu condus și dominat de furie. Dar îmi vin în minte mineriadele bolșevicului ăluia bătrân, ciracii și urmașii lui, milioanele de oameni care nu au plecat din țară de plăcere, Colectivul, Ditrăul, clanurile, mafiile, găștile de politruci cu osânză care iau decizii și semnează hârtii. Și nu pot să fiu calm atunci când mă gândesc iarăși că, după 30 de ani de democrație, 5 români din 10 încă zac în case în ziua votului. Acolo e problema: în inconștiență, în nepăsare, în lipsa totală a responsabilității, în faptul că mizeria asta pe care noi o sprijinim acum se va așeza și peste copiii și nepoții noștri.