M-am trezit cu greu după o noapte foarte călduroasă. Lunile de vară sunt sufocante, aerul condiționat te îmbolnăvește cu repeziciune îndoindu-te de spate, iar ventilatoarele agățate de tavan nu sunt niciodată suficiente. Azi vreau să văd Barcelona. Așa mi-am propus. Simt nevoia să mă plimb în aglomerație. E ciudat pentru mine: urăsc mulțimile, urăsc să merg mereu cu ochii înfipți înainte pentru a nu mă ciocni de oameni, vitrinele mă orbesc cu kitch-ul lor omniprezent, aparatele înfipte-n bețele de selfie, vocile din gps-uri care indică destinații în toate limbile pământului, urăsc să stau la coadă la trecerea de pietoni și să-mi pipăi mereu buzunarele. 

O oră de mers cu trenul. Atât fac până la destinație, în Sants. Îmi aleg un loc la geam, în dreapta vagonului. Să pot privi Mediterana. Uneori număr stâlpii care susțin cablurile electrice ale căii ferate. Pierd repede șirul pentru că imediat încep să număr altceva: mașinile albastre, apoi furgonetele cu geamuri fumurii, magazinele cu storurile deschise, chioșcurile cu ziare presărate de-a lungul peroanelor. Îmi țin mintea ocupată, creierul trebuie să-mi funcționeze. Am descoperit teama de a uita. Inventariez amintirile foarte vechi, pe cele de distanță medie și pe cele recente. Uit din fiecare categorie câte ceva și asta mă tulbură. Din cele foarte vechi aproape că nu-mi amintesc nimic. Cu câteva zile în urmă citeam un text scris de Mario Vargas Llosa. Mă impactase, îmi plăcuse foarte mult. Am închis ziarul și mi-am făcut o cafea. În timp ce o beam încercam din răsputeri să-mi aduc aminte autorul celor citite. Și asta la o distanță de doar o jumătate de oră. 

Frica îmi călătorește prin fiecare arteră, e o senzație cu care nu m-am întâlnit până de curând. Care este riscul cel mai mare: să trăiești cu bagajul gol de amintiri sau să trăiești, pur și simplu, ca și când nimic, niciodată, nu s-ar întâmpla ceva relevant care să-ți rămână sub scoarță? Cum mai poți trăi dacă uiți totul: mirosurile și culorile din copilărie, imaginile din casa în care ai crescut, drumul către școală, numele primei iubite din liceu, cărțile din care ai învățat mersul lumii? Ce poți introduce în golurile din memorie pentru a nu fi doar un trup care se mișcă pe stradă dintr-un punct în altul, pentru a nu confunda lumina cu întunericul, frigul cu căldura, mâncatul cu foamea, pentru ca setea să nu ți se mai pară o amenințare? 

O domnișoară în uniformă îmi cere biletul. Îl privește. Și vrea să-l perforeze cu un clește special. O mașinărie simplă cu un pinten metalic de găurit bilete de tren. Domnișoara merge mai departe printre scaune și cere bilete de tren. Poartă uniformă și străpunge bilete. Asta e meseria ei. Se trezește, se spală pe dinți, zâmbește – da, are un zâmbet liniștitor – și merge la serviciu pentru a găuri biletele unor necunoscuți care merg să vadă Barcelona. Mă întreabă dacă vreau un pahar cu apă. De ce aș vrea? Poate pentru că sunt transpirat și roșu la față, poate pentru că respirația îmi este mai accelerată ca de obicei? Domnișoarele cu clești speciali sunt antrenate pentru a observa semnalele unui accident vascular. Vreau să mă întind pe banchetă și să-mi aducă apă, să-mi atingă fruntea și să-mi lase biletul intact. Nu suport să fie găurit. Eu am nevoie de clandestinitate și de un geam curat prin care să pot privi marea în timpul mersului. Mă îmbolnăvesc dacă stau cu ochii pe spătarul scaunului din față sau dacă privesc pe cineva cum citește sau molfăie gumă, bătrânul de lângă mine își freacă încheieturile de când am urcat, îl mănâncă pielea de pe ceafă și se scarpină cu putere, s-a ridicat de la locul său de mai multe ori și a cercetat harta Barcelonei care stă lipită de peretele vagonului. 

Mergeți și dumneavoastră la Sagrada?, mă întreabă. Nu, nu am de gând să merg acolo, printre miile de turiști cu aparatele de fotografiat legate de gât. Eu merg în Barcelona ca să văd dacă fetele mai stau la terasă după o noapte de lucru și să bem împreună. Ne întâlnim des: eu le spun cum am de gând să mor, ele mă întreabă dacă sunt nebun și dacă vreau să fiu legat de un scaun pentru a-mi fi salvată viața. Bătrânul continuă să se scarpine, de data aceasta coboară cu unghiile pe antebrațul stâng, și îmi oferă să beau vermut negru dintr-o sticlă pe care o scosese din rucsac. Domnișoara cu cleștele se apropie de noi și ne interzice să bem alcool în tren. Esto no puede ser, spune. Alcoolul, țigările, drogurile, armele și sexul sunt interzise pe calea ferată. Cât de mult s-au schimbat obiceiurile, și cât de mult am pierdut odată cu sosirea civilizației. Acum se pot consuma doar băuturi răcoritoare și ai voie să citești doar din revistele răsuflate pe care le-ai cumpărat, în prealabil, de pe peron. M-am uitat în jur, speriat. Nu era niciun afiș care să interzică cărțile. 

Pe un monitor ni se arată că după-amiază vom avea ploaie în oraș și vânt puternic. Înseamnă că fetele nu vor veni la terasă, la locul stabilit, și că voi bântui de unul singur pe străzi. Mă voi plimba prin poiana urbană cu felinare din fier unduit din ciocan și trotuare din mozaic colorat. Vermutul e dulce. Îi lipsește amarul vinului pelin pe care l-am probat în tinerețe, în practica agricolă. Ne-au dus la cules de sfeclă. Tot liceul. Cazați în vechile grajduri, în paturi suprapuse, ne întorceam de pe câmp pe la șase seara și jucam cărți, săream gardul la fete și beam vin pelin. Alb. Cald. Și mult. Puștani fără minte, nu știam măsura. Ne îmbătam, dădeam afară și mațele din noi după o vomă puternică. Vermutul bătrânului a fost ținut la rece, curge bine, e un bun aperitiv înainte de a ajunge în Barcelona. Mi-e poftă de pizza cu brânză. În rucsac, lângă sticlă, văd că are multe evantaie colorate și un bloc de desen. Îmi ghicește întrebarea și îmi spune că mai câștigă un bănuț făcând portrete turiștilor. Evantaiele le face tot el, în timpul liber, din lemn subțire de brad și pânză de mătase. Am ajuns, se deschid ușile. Cobor în Sants. Mă izbește căldura umedă a orașului catalan. E canicula dinaintea furtunii, caut din ochi o pizzerie. Și ceva cu care să-mi umplu golurile din memorie.