Kaiyo

Intrasem în librărie ca de obicei, fără un scop anume. Am deschis ușa grea din fier, se auzise clopoțelul electronic care îmi anunța vizita. Au mochete groase pe podea. Pașii se pierd, mă pierd și eu printre rafturi. Răsfoiam atunci o carte cu insule și capre care mâncau iarbă uscată. Am văzut-o la casă, număra câteva bancnote în liniște, nu cred că observase intrarea mea. Nici nu i-ar fi păsat, cred. Era o oră la care doar nebunii puteau intra într-un magazin cu cărți, iar pe nebuni e bine să-i eviți, să nu le spui absolut nimic pentru a nu le încuraja pornirile. Venise în oraș pentru a studia literatura hispanică și se angajase cu jumătate de normă la librărie. M-am așezat pe un fotoliu cu cartea cu capre scheletice în mână. O cercetam din priviri, încercam să-mi dau seama cum vede lumea prin ochii aceia mici, abia tăiați în carnea feței. Își purta părul strâns în coadă și își tot îndesa spre rădăcina nasului o pereche de ochelari cu ramele albe. Blugi clasici, încălțăminte ușoară și un pulover portocaliu închis îmbrăcau rapid o tânără care trecea cu puțin de un metru șaizeci. După câteva vizite am aflat cum o cheamă și motivul pentru care plecase din Japonia pentru a locui câțiva ani într-un oraș-dormitor simplu, ca al meu: „De ce nu? Aici pot să învăț în liniște, sunt departe de false speranțe, de complicații, de aglomerație. Exact de asta am nevoie.” Întâmplător, își găsise chirie la o scară alăturată, la al zecelea etaj, cu fața către mare: „Dimineața, când răsare soarele, am senzația că îmi aduce vești de acasă. E bine, am avut noroc cu apartamentul ăsta micuț.” 

Aud bătăi în ușă. Din ce în ce mai puternice, mai insistente: „Știi ceva de Kaiyo? De trei zile nu a mai văzut-o nimeni, o caută și cei de la librărie.” Nu știam nimic. Nici pe la cărți nu mai trecusem de ceva vreme. Bătrâna care-mi bătuse la ușă era speriată, mă ruga să merg la aia mică și să aflu dacă e bine, dacă nu i s-o fi întâmplat ceva. Am pus ceva pe mine și am urcat pe scări pentru că liftul era ocupat de două gospodine care-l umpluseră cu sacoșe. Am apăsat pe mâner. Ușa nu era încuiată cu cheia, am intrat imediat și am aprins lumina în hol. S-a deschis o lampă minusculă din capătul culoarului. Tablouri mici pe pereți: peisaje minimaliste în creion, două portrete de oameni în vârstă, un câine ce dormea pe botul unei bărci, flori, multe flori, și nelipsitele povești cu litere japoneze pe care doar ea le-ar fi putut descifra. Am strigat-o. Nu mi-a răspuns. În bucătărie am găsit o listă de cumpărături pe masă. De data asta în spaniolă. În românește traducerea mă face să zâmbesc: piersice, pâine, apă acidulata, cowrigei sarați, pepene galbini. Scria destul de bine după doar câteva luni de stat aici, venită dintr-o cultură total diferită de cea spaniolă. Trei farfurii mititele, spălate, puse într-o nefirească ordine, cârpa de bucătărie împăturită impecabil, cele două cutii de chibrituri puse împreună la dungă lângă aragaz, o ordine rece, solemnă, pe care nu mi-aș fi imaginat-o. O știam împrăștiată, la librărie uita unde punea cărțile, scăpa bonul de trei ori din mână până să mi-l dea, nu-și găsea niciodată șervețelele de șters ochelarii. Am mai strigat-o o dată. Niciun răspuns. Am intrat în dormitor. Și-l transformase în birou de lucru, mai avea doar un pat și un dulap mic pe care stăteau sticluțele de parfum, pensulele și fardurile, și trei rujuri. Curios, erau deschise toate și stăteau pe verticală, gata să fie folosite. M-am apropiat de ele. Unul era de vanilie, altul de cireșe amare, al treilea nu l-am dibuit. Nu avea miros. Dar am fost tentat să-l mușc, avea culoarea pe care o folosea Kaiyo în mod normal. 

Peste tot erau lipiți fluturași colorați de hârtie pe care scrisese tot felul de cuvinte și formule. Camera era plină de bucăți de hârtie: pe pat, pe dulap, pe perdele, pe pereți, lampa de birou era și ea ascunsă sub zeci de notițe. Mi-am dat seama că scria poezie. Avea deschisă pe birou o agendă groasă cu versuri scrise de mână, un adevărat manuscris care s-ar fi putut transforma cu ușurință într-o carte de cel puțin trei sute de pagini. Am deschis geamul. Din stradă se auzeau mașinile din care se descărca marfa adusă în piață. Acolo, jos, lumea nu era lirică. Mirosea a pește sărat și a legume proaspete, a fum de la un grătar pe care se prăjea carne, iar oamenii se plimbau printre tarabe cu sacoșele la subraț. Sub o coală de hârtie i-am găsit telefonul. Era pus la încărcat. Apeluri pierdute, zeci: cu număr japonez câteva, altele de la facultate, de la colegi… Și o grămadă de mesaje scrise care întrebau toate același lucru. Am căutat printre notițele ei ca să văd dacă pot găsi ceva care să-mi arate unde este, dacă plecase undeva, unde dispăruse. Nu știam pe cine să sun, m-aș fi agitat degeaba. Am citit câteva poeme pe care le scrisese într-o spaniolă naivă. Mi-a plăcut foarte mult un elogiu adus sânilor mici, cât două măsline negre. Și mi-am adus aminte iarăși de caprele acelea înfometate de pe insula mult prea însorită pentru gustul meu. 

Ușa sufrageriei era lipită de perete, fiind aproape întuneric în cameră. O singură jaluzea era puțin ridicată, lăsând lumina să intre doar într-un colț. Am dat să aprind becul, nu a mers. Probabil se arsese. Am găsit-o pe Kaiyo întinsă pe canapea, acoperită cu un pled. Ochelarii îi avea lângă pat, iar în mâna care îi căzuse pe covor ținea un pix. O pisică albă a sărit de pe picioarele ei și a început să-i lingă degetele. I-am pus apă proaspătă în castron, mâncare destulă pentru câteva zile, și am tras ușa de la intrare după mine. Mi-am promis din ziua aceea că voi învăța limba japoneză. Am început cu poeziile despre mare și sâni minusculi.