Să nu lovești niciodată un copac cu piciorul. Eu am făcut-o de mai multe ori. L-am derutat preț de câteva secunde, m-a privit rece, de sus, m-a lovit cu crengile sale imense peste față și m-a ascuns sub frunzele late, cărnoase, riguros de verzi și de tăioase. Atunci am simțit greutatea unei jerbe care se aduce la înmormântare și am fost acoperit de umbră. Aveam drujba în mână. Îi făcusem plinul, îi ascuțisem lanțul și așteptam să se întețească vântul pentru a tăia fără griji și a-l culca acolo unde doream. Copacii, după ce îi tai și le mai lași câteva palme din trunchi deasupra solului, trebuie să fie culcați în paralel, să nu se-ncrucișeze unii cu alții pentru că nu mai pot fi ridicați cu ușurință în camion. Se pierde timp. Dacă îi împletești și îi răpui prostește, te vor izgoni din mijlocul lor ca pe o potaie bolnavă. 

Pe atunci nu știam să-i ucid. Mă angajasem ca tăietor de lemne pentru că nu aveam de muncă și îmi era foame. Plecam cu o mașină luni dimineața și ne întorceam vineri seara. Patru oameni: trei angajați și șeful la volan. Sute de kilometri, dormeam în corturi, uneori eram cazați și în moteluri prin sate uitate de lume, prin pădure. Mă trezeam în frig. Noaptea ploua intens și strivea cortul în care încercam să mă odihnesc. În primele zile tăiam orbește, voiam doar să demonstrez că pot, că nu rămân în urmă. Ceilalți erau profesioniști, toată viața făcuseră același lucru. Drujbele lor intrau ca-n frișcă, atingeau lemnul cu grijă, îl sărutau repede, îl ademeneau și îi șopteau că nu i se va întâmpla nimic rău. Arborii înalți se întindeau ca-n somn de-a lungul râului și se transformau peste doar câteva zile în rafturi, în tocuri de ferestre și în scobitori pentru restaurante. 

Julian avea puțin peste șaptezeci de ani. Mergea în spate în mașină, lângă mine. Extrem de slab, cu vene mari și întărite pe brațe, se uita tot timpul pe geam când mergeam de la o parcelă la alta. Se născuse cu toporul în mâini. Cu drujba se-nțelegea mai greu pentru că nu-i plăcea fumul pe care-l scoatea motorul când era turat. Julian își plimba limba peste pila cilindrică, fină, subțire, cu care mângâia dinții metalici ai mașinăriei. Treceam pe lângă aeroport, avioanele zburau peste capetele noastre, dar el își vedea de ritual. Privea linia orizontului și ascuțea lanțul. Dinte cu dinte, unul câte unul, fiecare era pilit, frecat, adus la perfecțiune de parcă a doua zi trebuia să taie diamante. Înmuia pila între buze și o plimba printre dinții metalici. Fiecare dinte era periat în sus și-n jos până când sunetul pilei devenea satisfăcător. Ținea motorul strâns între coapse și lama în sus, către plafonul mașinii. Un sfert de ceas, atât îi trebuia ca să pregătească drujba pentru măcel. Mi-a zis Pablo din prima zi. Nu Paul, nu Pol. M-a botezat iberic, pe loc, și mi-a dat să beau din vinul său. În timp ce lucra, Julian fluiera tangouri și cânta flamenco din Granada. Acolo se născuse, dar s-a tras încă din adolescență spre Madrid, unde se găsea de muncă și oamenii nu trăiau doar din ierburile câmpului. Am lucrat cu ei doar câteva săptămâni, în octombrie și noiembrie. Știu acum să privesc vârful copacului și să-mi dau seama unde va cădea dacă tăietura este corectă. De la Julian am învățat că brișca din oțel de Toledo e mai moale decât cea de Albacete. Și că vinul se păstrează rece în burduf de piele de vită, ascuns în pământ la rădăcina copacului. 

Copacii trebuie tăiați cu sinceritate, cu voluptate, el îi îmbrățișa pe cei mai bătrâni și le cerea iertare înainte de a-i presăra pe pământ. Îi curăța de crengi și își trecea mâna peste locul prin care lăcrimau.