Sanda

Mi-a fost frică să încep o nouă carte. Am întârziat, am repetat gesturi, am venit de zeci de ori în fața hârtiei, am umplut coșul cu gogoloaie și m-am întors de nenumărate ori în pat, mi-am trântit capul în pernă și am adormit. Aș fi vrut să scriu primele rânduri pe 14 iulie. Atunci s-a născut ea, în 1952. Cu moașa în casă, într-un sat printre dealuri. Într-o vară foarte fierbinte, din câte mi-au povestit mai târziu bunicii. Au declarat copilul pe 15 septembrie. Probabil începuse școala. Sau toamna, cine știe, poate că se mai răcorise. M-am gândit că e frumos să-mi amintesc astfel de ea, scriind primele cuvinte din această carte chiar la aniversare. Și iată că o fac mai târziu, căutând scuze. A murit în 2009. Nu împlinise 57 de ani. I-a stat inima. Infarct. De fapt, patru. Unul după celălalt, în nici 24 de ore. În pauzele dintre ele zâmbea și făcea planuri, ar fi vrut să iasă repede din spital și să rotească niște sarmale în foi de viță cu smântână pe deasupra. Așa mâncam eu, de-a-ndoaselea. M-am urcat în primul avion, dar nu am mai prins-o în viață. Tăcusem multă vreme. Amândoi. Prostește. Orgolii. Ambiții. Vorbe proaste și tăioase. Oameni și mai proști în jurul ei. Aici, în Vilaseca, e noapte. E beznă în Căpșunistanul meu. Scrâșnesc niște frâne pe stradă și latră un câine. Mă sufoc, mă trage asfaltul în el și mă terorizează țânțarii. 

Privite de deasupra, umbrelele de pe plajă par piuneze colorate cu care se fixează nisipul. Am înfipt-o pe-a mea. E albastră. Se confundă cu bucata de cer din dimineața asta. Nu bate briza, nu se mișcă nimic. Simt doar valul în nară. Trag în piept, adânc, închid ochii și îi deschid după câteva minute. Dacă mă ridic acum, risc să dau cu capul în pânza umbrelei, crezând că ating ozonul cu părul. Miroase a scorțișoară. La câțiva metri de mine, o tânără se unge cu ulei de protecție. Stă în picioare, lângă dușuri, și-și trece palmele peste fund, pe picioare, pe gât, pe sâni. O frumusețe comună, fără stridențe. Doar un bikini alb, ca o batistă de copil. Și păr lung, blond, strâns cu un inel din plastic roșu. Simt în aer o țigară de foi. Un tip cu mustață o privește la fel de interesat ca și mine. Poate e ziua mea norocoasă, poate că aș putea să schimb câteva cuvinte cu ea. Despre vreme, despre felul în care își înfășoară prosopul în jurul taliei. Se apropie de mine. Mirosul de scorțișoară al uleiului devine mai puternic. Trece pe lângă umbrela mea albastră și se așază în apropiere, lângă o femeie pe care nu o observasem până atunci. Beau cafea din același pahar și fumează amândouă din aceeași țigară. Se sărută îndelung și se iau în brațe. Cu un gest timid, cea care aștepta întinsă ia o pălărie mare de paie și o pune peste capetele lor. Să nu le vadă nimeni. Sanda mi-ar fi spus să nu scriu așa ceva. Că nu e frumos, că ce zice lumea…

Simt că mă-nghesuie stâlpii, mă strâng trotuarele. Mi se întâmplă de fiecare dată când mă aflu în mijlocul unui mare oraș. Metropolele mă înfricoșează. Nu prin imensitate, nu prin infinitatea de clădiri, de străzi, magazine, linii de tramvai, galerii de metrou, stații de tren, mii de taxiuri sau stoluri de porumbei care se urcă pe mese și vin la poză cu gândul fix de a-ți fura felia de pâine din farfurie. M-am obișnuit cu asta. Ies din casă pregătit pentru întâlnirea cu gigantul și nu am emoții. Dar sunt pus cu spatele la perete de oameni. 

Cei din metropole sunt reci, grăbiți, impersonali, îi vezi mereu pe fugă, aleargă după mașini, se uită pieziș, se înfurie din orice, dacă le ceri un sfat sau îi întrebi pur și simplu unde se află ceva anume te expediază cu o încruntare tăioasă. Și-ți piere cheful. Metropola te schimbă. Accelerează caracterul și îl colorează într-un gri chinuit, sordid, ploios. Obișnuiesc să mă opresc în piețe sau în locuri foarte aglomerate și să privesc oamenii marelor orașe. Fac destul de des acest exercițiu. Mi-e milă. Nu au aer, au uitat să respire. Mamele își împing cărucioarele cu bebeluși și își rotesc capetele, violent, prin vitrine. Un urs împăiat stă lângă ușa unui magazin cu sutiene și salută trecătorii. Nu-l bagă nimeni în seamă, nu are nimeni curiozitatea să știe cum a ajuns acolo. 

Intru. Bună dimineața. O cafea cu lapte. În ceașcă, te rog. Sunt invitat să iau loc. Plătesc, îmi iau ziarul și mă duc în fundul sălii, sub un bec aprins. E liniște, mai sunt doar doi clienți. Am cerut în ceașcă pentru că în paharul înalt încape foarte mult lapte, iar cafeaua își pierde toată tăria și gustul. Privesc fetele de la bar. Sunt noi, dezorientate, le e teamă să nu greșească. E vacanță și au venit să le înlocuiască pe cele plecate în concediu. E lună plină acum, când povestesc. Strălucește, parcă ar dori să vină cu mine în balcon, să scriem împreună. Tânăra îmi aduce comanda. În pahar înalt. Are foarte mult lapte, abia întrezăresc cafeaua. Îmi vede privirea dezamăgită și își aduce aminte că o cerusem în ceașcă. Se fâstâcește, își cere scuze. În mintea mea e tot maică-mea, așa cum am văzut-o ultima dată: întinsă într-o cutie aspră de lemn, cuminte, cu ochii închiși, indecisă, puțin speriată. E prima zi de muncă a fetei. Mă uit la ea, mă uit și la paharul cu lapte și cafea. Îi spun că e ok, nu e nicio problemă. Zâmbesc și o încurajez. Îmi scrisese cu caramel pe spumă: bon dia. 

America face razii și expulzează imigranții fără acte. Cineva, în toiul nopții, urlă la mulți ani sub un balcon. Geamul de la baie se deschide într-un spațiu interior. Patio pentru cei mai iberici dintre noi. Deseori urcă pe acolo mirosuri de cartofi prăjiți, ceapă și cârnați pe plită. Când te speli pe dinți auzi frecușul pe mahmudele al vecinilor, apa trasă care curge vijelioasă prin țevăraie, foșnetul hârtiei igienice ruptă lent de o mână somnoroasă, și multe alte sunete fără perdea. Suntem o comunitate, e foarte cald, iar geamurile sunt larg deschise. Cam de vreo săptămână încoace, zilnic, aud o mașină de tuns. Bâzâie monoton, cu un semiton chiar sexy printre dinții de fier, și se oprește cam după douăzeci de minute. Nu știu dacă ne-am pricopsit cu vreun metrosexual pe scară sau dacă s-a aciuiat vreo vecină căreia îi place extrem de tare să-și atingă pielea cu luciul răcoros al mașinăriei blestemate. Prefer a doua variantă, clar. 

Mi-a apărut în fața mașinii o tânără. Grasă, în papuci de plastic, cu o pungă mare de hârtie în brațe. Pantalonii foarte scurți îi gâtuie fesele și bazinul. Pe piciorul drept, sus, se vede un tatuaj roșu: o gură de balaur care scuipa inimi frânte. O clipă am crezut că-i vor cădea sub tălpi și vor fi strivite sub greutatea ei. Cred că mi s-a stricat motorul de la ștergătoare. Am câteva insecte lățite pe parbriz: le las acolo, să vadă și ele cum e să stai în soare fără umbrelă. 

Dopuri, sacoșe, bețișoare pentru urechi, milioane de peturi aduse la mal de valuri. Mă răcoresc cu un duș rece și plec spre casă. Sunt în fața televizorului și nu mă mai miră că suntem proști cu noi înșine, că ne subminăm sănătatea, planeta, copiii, viitorul. Cineva ar trebui să ne condamne ca să stăm câteva secole în apă pentru a curăța mările de mizeria pe care o producem. Doar lăcustele se aud pe geam. Cred că ele sunt cele care-și freacă picioarele și scot singurele zgomote percepute acum, în toiul nopții. 

Ajunsesem acasă pe la opt seara și m-am dus direct la capelă. Era frig. Vecini, rude, oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Am aprins o lumânare și am mângâiat-o pe frunte. Cred că mi-a zâmbit în clipa aceea, dar era prea întuneric ca să fiu sigur. În celălalt capăt al orașului trece un tren de marfă. Automobile, cereale, petrol, suluri imense de tablă fină de aluminiu. E o garnitură pestriță care ajunge în portul Barcelonei, iar de acolo vagoanele se despart către destinații precise. Un tip gol alerga dimineață pe plaja mixtă – nudiști și textiliști – cu o borsetă în mână. Penisul i se lovea de picioare. Era mândru de virilitatea sa și o etala fără niciun fel de reținere. Chiar și în Savinosa e răcoare acum. Au plecat fetele de la Salvamar și au pus steagul verde la locul lui. Să nu scrii, mamă, despre așa ceva. Că nu-i frumos, ce va spune lumea?