Monolog isteric despre nimic

Cuvintele acestea au doar rolul da a acoperi spațiul gol de pe pagină. În rest, totul e foarte simplu. E o minciună care și-a propus doar să înșele ochii. Nu caut încărcături inutile. Depozitez chipuri noi de fiecare dată, hidratez aridul dintre verbe, obezitatea frazei nu-și are rostul. Țin geamul deschis pentru că-n aer plutesc aritmii cu care nu am apucat să mă obișnuiesc. A paralizat atmosfera, e bine. Doi hipopotami fac piruete și mă-ntreabă dacă se pot transforma în abur mai pe seară. M-aș cuibări mai des într-un hotel insipid în care singurul zgomot să fie dat de aspiratoarele care culeg gunoiul. Aleg de fiecare dată camera din capătul holului, iar în direcția opusă vreau să văd o statuie mică, luminată pe dinăuntru, să mă bucure statuia unui copil care face pipi în toate mirările oaspeților. Locurile acestea sunt liniștite, nu te veghează nimeni, nu te supraveghează niciun ochi de sticlă care se rotește pentru a-ți capta viciile, starea provizorie mă inspiră și mă hrănește într-un mod ciudat. 

Am cerut micul dejun în cameră. Un domn cu uniforma șifonată îmi aduce o farfurie cu pâine prăjită și îmi zumzăie ceva despre o zi frumoasă, numai bună de ieșit la plimbare prin împrejurimi. Cafeaua din termos e zeamă chioară. Și rece. E făcută la filtru și mă îngrețoșează peste măsură. Parcă e din granule, frecată cu lingurița. Recomand, dacă nu aveți alte lucruri mai bune de făcut într-o cameră de hotel, să vă amăgiți că timpul mai este încă de partea voastră. Repetați în gând, nu e bine să vă audă cineva, puteți părea un măscărici cu probleme la mansardă: Mi-e bine, nu sunt singur, am vreme să fac tot ce mi-am propus, în următoarea aventură voi fi un nomad care nu mai dorește să evolueze. 

Cântăresc din ochi săpunul lichid și gelul de duș. Flacoane cu speranțe umede pe care le-am aruncat deja în valiză. Am de scris, povestea asta am vrut să o pun pe hârtie într-o cameră plătită. Caligrafia mea lasă de dorit, mai ales de când mă dor articulațiile de la mâna dreaptă. O căldură atipică s-a lăsat peste noi de câteva zile. Au renăscut muștele. Cer la recepție câteva felii de pâine și cobor în stradă ca să iau aer. Un cerșetor se uită cu coada ochiului la mine. Involuntar, bag mâna în buzunar. Am doar cartela de la cameră. Două păsărele sar de pe crengi și vor să-mi facă inventarul buzunarelor. Sunt native, mă salută cu hola, que tal. Au atitudine distantă, se feresc să mi se așeze pe umeri. Cred că pe fruntea mea scrie încă extranjero. La numărul 86, lângă hotel, e o poartă din lemn masiv, foarte groasă. Are un cal de bronz pe care trebuie să-l apuci de coadă și să-l lovești cu botul în poartă. O femeie cu o cârjă spală curtea cu un furtun. Cred că m-am hazardat foarte tare ieșind din cameră. Aerul de afară este uscat, lasă în nări frânturi metalice. Mă simt îndreptățit să închid aici lista cu coborâșuri și dezamăgiri. Cerșetorul se uită acum fix în ochii mei. Nu am aflat nici până astăzi care e pluralul de la lene.

El și ea, peste drum. Tineri, nervoși. Bate vântul metalic. Ea țipă și vorbește, vorbește și țipă. El dă din mâini, defensiv. Nu e pregătit. Nici prin gând nu-i trece să-și scoată ochelarii de pe nas. Ea țipă în continuare și îi cârpește două palme crude și oneste. El se apleacă, își culege ochelarii și îi bagă în buzunar. Ea îl ia în brațe, se sărută. El îi deschide portiera, ea urcă. El pornește motorul, ea e tăcută. Aici nu cred că ninge. Am o obsesie astăzi: e doar mult praf în aer, multă căldură vara și noxe de la mașini. Pe cei doi tineri i-am mai văzut și după câteva luni de la întâmplarea asta. Mergeau către mașini separate. Abia dacă s-au salutat. El și-a aranjat ochelarii, ea și îndreptat rochița și a ieșit lent din parcare.   

M-au convins prietenii să scriu un monolog despre isterie și dansul lasciv în cluburile de noapte, din acest motiv m-am cazat aproape de zona roșie. Nu mă pricep foarte tare la monologuri, recunosc, am acceptat cu greu. Nu mai dansează nimeni în cluburi. Cel puțin, din câte știu eu, nici măcar tangourile acelea romantice nu mai există, nici trabucurile, nici țoiurile împuțite din care se bea romul cubanez, nu mai dansează nimeni la sentiment cu fața lipită de pieptul pertenerei. Despre isterie aș putea vorbi și mai puțin: pot să povestesc pe scurt cum sparg ușile cu pumnul când mi se urcă sângele în cap. Dar asta nu e isterie. E doar un joc parțial înțeles de către ceilalți. Și nu mai scriu nimic, ar fi prostesc. Oamenii pe care îi cunosc nu sunt în totalitate perfecți, nu-mi plac sută la sută. Ar fi angoasant, jignitor, plictisitor chiar, ca un robinet prin care curge miere toată ziua și te năclăiește, îți intră pe nas, pe gură, pe urechi. Au defecte. Unii chiar le colecționează, sunt monumente ale defectului: vorbesc scuipând, le miroase gura, gesticulează exagerat, se scobesc în nas și își ascund mucii lipindu-i de masă sau de scaun, despre intelect sau bagaj de empatie vorbim altădată. 

Am desfăcut soneria camerei și am băgat înăuntru o cârpă. M-am săturat să fiu deranjat de femeile care vin să măture. În spatele hotelului se aud valuri care se sparg în pietrele de pe mal. Se înserează, apa e foarte caldă. Au început să se topească falusurile din argilă care trăiesc țanțoșe, înfipte în mâl. Odată cu dispariția lor se vor pierde toate iluziile, se va topi mirajul fecundării umede. Va fi noapte peste kamasutrele noastre naive, iar noi vom participa împreună la licitații și vom cumpăra la prețuri abisale ejaculări precoce. Scrie te iubesc pe mal. De la etajul meu se vede atât de frumos declarația asta adolescentină… Nici urmă de isterie, de lascivitate. Nu sunt în stare să scriu nimic.