Nimfele nu vor mărar

Dacă pe un râu oarecare plutește un buștean, undeva, într-un alt colț de lume, e secetă. Acolo arde soarele, lupii au colții uscați și plâng cu fire subțiri de sârmă ondulată. Am deschis o carte din bibliotecă – o uitasem în spatele celorlalte – și am găsit printre pagini un desen făcut cu pixul cu foarte mulți ani în urmă. Îmi amintesc și acum unde eram. Petrecusem un sfârșit de săptămână într-un sat francez, aproape de Brest, lângă Atlantic. Mă așezasem pe o stâncă imensă, mâncasem destul de bine și băusem un pahar cu vin. Desenam frunze și bărbi stufoase de monștri marini. Așa-i vedeam atunci, nu-mi puteam imagina un monstru spân. N-ar fi avut algele în ce să se agațe. Ar fi fost împotriva tuturor amintirilor mele pe care le aveam din copilărie. La un moment dat se apropiase de mal un trunchi imens de copac. Se rupsese pe malul britanic, plecase din America spre noi, poate din Caraibe? Venea în salturi, cărat de valuri în spate. Era seară, prin pâcla aceea apoasă mi se părea că văd și o femeie călare pe bucata de lemn. Am desenat-o, stângaci, cu un Bic negru. Îi dădusem cizmele jos. Pe hârtia mea avea gleznele înconjurate doar de o plasă pescărească cu ochiuri mici. 

Așa cum sunt în stare să văd acum, zilele alunecă șchiopătând. Au sincope tradiționale, se împiedică în norii de ploaie – da, a venit o furtună și a spălat trotuarele – și în copacii prea înalți. Le las să treacă pe lângă mine, le miros în zori când nu au putere și se lasă atinse, se duc acolo unde doar ele știu să se ascundă. Au ars adineauri două conace regale. Zeci de mașini de pompieri, mii de metri de furtun și zeci de tone de apă și spumă, oamenii s-au băgat sub umbrele cu telefoanele pregătite să filmeze. Un astrolog, crăcit pe-o bancă din apropiere, ghicea viitorul curioșilor în cărți de joc transparente. I-am zis că zilele astea sunt făcute din nisipul de pe plajă, trec pe lângă mine în fugă și mă ustură pielea din cauza lor. A râs crăcitul, a desfăcut un evantai de șeptari și mi-a spus că nu mai are rost să-mi fac bagajul. Pot să rămân pe loc, au trecut prea mulți ani ca să mi se mai întâmple ceva rău. Mă cunosc prea bine împrejurimile, parcările, câinii, rufele întinse la soare și vânzătoarea de pepeni. În cutia poștală a venit factura de telefon. Am vorbit prea mult. Ar fi nevoie de botniță. 

Îmi place să-mi imaginez că relația celorlalți cu îmbătrânirea este specială, că este o legătură pe care o cultivă zilnic, cu atenție, cu îngrijorare, cu teamă chiar. Eu mă gândesc că nu e chiar atât de grav. Trăim deja în anticamera iadului, e ceva banal să stai la șuetă cu Dante și să-ți descrie cu lux de amănunte păcatul și beneficiile sale. Lacrimile și părerile de rău sunt omniprezente. Ca vinul prost și ieftin al unui prânz pregătit în pripă, ca praful care curăță tartrul de pe dinți și aroma de mentă din mojito. Eu voi continua să hrănesc diamante în ghiveciul din balcon, îmi pregătesc lumea viitoare doar pentru mine și pun apă-n stropitoare. Diamantele vor crește în liniște, nepăsătoare, vor împodobi cu grijă gâturile de plastilină ale femeilor care-mi tulbură siesta. 

Am râie. Mi-am dat seama în dimineața asta când m-am scărpinat în ceafă și s-au desprins fulgi de piele în aerul băii. Ningea cu epidermă, hipnotic, însetată iarnă se va apropia de noi… Pe sub geam trece o garnitură de tren. Vagoanele sunt pline de taxiuri roșii. O dâră imensă de sânge. O văd din balcon, face zgomot, dispare din ochii mei și intră în mare. O nimfă poate fi înțepată cu acul, dar nu cu cel propriu. Cu alt ac, al mașinii de cusut. De fapt, nu am habar dacă nimfele pot face rău prin perforare. Ele pândesc din lanul de cartofi și stau cu bâta la colț de stradă pentru a te jefui de gânduri, de vise și de pantofi. 

Obsesia mea de astăzi e simplă: scriu despre nimic, în orice fel, din orice direcție, indiferent de cum vor degetele să atingă tastele. Nu e prima dată când rămân uimit de ușurința cu care cititorul interpretează rândurile în funcție de nevoile și de dorințele sale de a-și găsi un drum prielnic în text. Vin de la bancă. Intrasem, am dat bună ziua și m-am așezat pe un scaun. Trei camere de supraveghere au început să se holbeze la mine, mi-au invadat intimitatea, m-au întors pe toate părțile și au râs de mine tot timpul pe care l-am petrecut acolo. Bancherii vor să-ți anuleze simțurile. Să nu funcționeze în parametrii stabiliți, de aceea au aerul condiționat reglat la temperaturi foarte joase. Mi-au curs cuburi de gheață din ochi, nu mai puteam. Bomboanele de curtoazie își pierduseră gustul, iar o fetiță cu șlapi în picioare mâzgălea ușa pe dinafară cu un marker negru. 

E dezordine aici, noaptea se-ntâlnește cu dimineața prea devreme, ies scântei, certuri groaznice, fețele lor sunt aproape tumefiate, vor să iasă pe ușă și se-ngrămădesc una în cealaltă. Nu-și vorbesc de vreo săptămână, sunt obosite, au brațele și frunțile arse de soare. Cred că le este și sete, dar nu au curajul să-mi ceară nimic de băut. Am două lămâi care se stafidesc pe dulapul din bucătărie. Aș putea să încropesc o limonadă cu două lingurițe de panela și să le las să-și umezească buzele amorțite de răcnete. 

O motoretă face cercuri în sensul giratoriu. Și scoate fum. Mult, prea mult fum pe țeavă. Cum ar fi să construim cercurile cu formă pătrată, ce sens ar mai avea denumirea de giratoriu? Să așezăm și un cocoș de tablă în mijloc, cu câteva ventilatoare care să-l rotească permanent, cu perdele de apă fină și arcași antrenați în apropiere. Lângă mine, la masa alăturată, o adolescentă își fotografiază dinții și urcă pozele pe net. Are un zâmbet plăcut. Și doi pistrui pe vârful nasului. M-am uitat insistent, își acoperă fața și se întoarce pe jumătate cu spatele către mine. Se răzgândește: îmi cere un foc, fumează rapid și pleacă lăsându-mi două buze desenate pe un șervețel. Suntem copii neiubiți. Milioane de copii neiubiți, nestrânși în brațe, inflexiunile supărate ale celor din jur ni s-au imprimat în memorie și am ajuns și noi să privim cu ură înspre oameni, să smulgem pietre din ziduri și să le aruncăm în ferestrele puținilor fericiți care au mai rămas printre noi. 

Vreau să dau la o parte stările alcaline care mă frustrează și să fiu atent la furtunile care vin. Zilele astea plouă fără întrerupere, mor oameni, apele acoperă orașe întregi, distrug case și familii. Mâhnirea asta are nevoie să fie digerată într-un fel sau altul. Chiar deasupra orășelului în care stau este soare acum, dar văd de la geam cum tună și fulgeră la doar câțiva kilometri distanță. Doare al dracului de tare. Poți înfige degetul în nori, par de gelatină, sunt grei și încărcați cu grindină, cu bulgări mari cât nucile verzi, crude. Viiturile își revendică partea lor de lume. Au felia lor de viață la care nu vor să renunțe cu niciun chip. Tot azi mi-am amintit de bucătăria portugheză: am făcut o variantă proprie (cea originală conține chorizo) de caldo verde – o fiertură din varză, cartofi, mărar, ceapă și cod sărat. Am încercat-o prima oară într-un sat pescăresc pe malul Atlanticului, lângă Porto. E sublimă.